În octombrie a deschis expoziţia „Regina Maria. Vraja Memoriei”, iar săptămâna trecută expoziţia „Art Deco. Vanitatea și Arta Fericirii”.

Iulia Gorneanu a absolvit Facultatea de Filologie (română-spaniolă) din Bucureşti. În studenţie a început să frecventeze cursuri de istoria artei și de filozofie. După absolvire, s-a angajat mai întâi ca profesor de spaniolă, apoi ca funcționar în cadrul misiunii diplomatice a Ecuadorului la București, unde a început să organizeze festivaluri de film latino-american și expoziții colective de artă. A ajuns apoi la Ambasada Peru, unde l-a cunoscut pe Jose Augusto Tenorio, o somitate în materie de cultură, prietenie care a marcat-o.

După zece ani în diplomație, în 2006 Iulia Gorneanu a plecat voluntar în echipa emisiunii culturale „La porțile ceriului“. Timp de şase ani a călătorit prin cătunele din țară, studiind datinile şi calendarele vechi ale românilor. Iulia Gorneanu promovează tradițiile românești în cadrul galeriei de artă contemporană Galateca din Bucureşti, unde este project-manager.

Iulia Gorneanu va reveni în decembrie la Casa Darvas-La Roche cu o altă expoziţie, „De la bal, la budoar”, cu exponate ce ţin de teatru, de operă, printre obiectele care vor fi expuse numărându-se un binoclu semnat, făcut la Paris pentru un magazin de pe Calea Victoriei, şi care a aparţinut familiei Iorga, precum şi un kit complet de broderie, datat 1870.

– De unde microbul colecţiilor?

Iulia Gorneanu: Eram pasionată de garderoba bunicii din copilărie. Am crescut într-un sat din Ţara Făgăraşului, în casa unor intelectuali. Bunicul meu a fost directorul şcolii, învăţător, profesor de istorie, şi bunica mea, atât cât îi permitea societatea de atunci, era o femeie extrem de dichisită. Aveam şi o mătuşă la Bucureşti, o chema Jeni, şi mă uitam la fotografiile ei din perioada interbelică şi mă tot minunam. Ea era un icon al Bucureştiului din acea perioadă. De la ea moştenisem o oglindă şi câteva bijuterii. Avea şi un ruj la care mă tot uitam, dar la care clar nu aveam acces.

– Care a fost prima colecţie

Iulia Gorneanu: Prima mea colecţie a fost de pălării. Studentă fiind, purtam pălării noi în Bucureşti, pentru că, venită de la munte am început să leşin de câte ori dădea căldura. Aşa că am început să port zilnic vara pălării, şi astfel am nimerit şi într-o galerie de antichităţi în centrul vechi, unde pentru prima oară în viaţa mea am văzut o pălăriuţă veche, vintage. M-am minunat. Mi s-a părut că nu am văzut un lucru mai frumos în viaţa mea. Era galeria fotbalistului Ilie Dumitrescu. Eu dădeam târcoale pălăriuţei şi mă gândeam că dacă mi-o cumpăr, rămân fără bani de întreţinere. Stăteam la o garsonieră atunci. Mi se părea o avere, şi mă gândeam că nu am unde să o port, nu am context. Nu eram hotărâtă. Apoi m-am gândit mai bine şi mi-am zis că totuşi o să găsesc eu cum să o combin. Ce dacă are voaletă, am să o port pe stradă, cu jeans şi am să o readuc la viaţă integrând-o în contemporan. Aşa că mi-am luat pălăriuţa. Ilie Dumitrescu a fost atât de drăguţ că parcă mi-a ghicit gândurile şi mi-a citit tristeţea. Mai avea încă o pălăriuţă în galerie şi a venit după mine cu ea şi a zis: „Ia-o şi pe asta că văd că îţi stă bine. Tu sigur o porţi, ţi-o fac cadou pentru că oricum nu o ia nimeni”. Aşa m-am ales cu două pălării absolut fabuloase. Prima pe care o plăcusem era o pălăriuţă anii ’40, din Statele Unite.

– Apoi bănuiesc că ai adăugat şi altele, când deja ai început să lucrezi.

Iulia Gorneanu: Da, în loc să îmi cumpăr accesorii de firmă în momentul în care am început să lucrez, în loc să investesc în haine „fiţoase”, eram mult mai tentată să îmi cumpăr ceva vintage, aşa că o bună perioadă aveam un muzeu ambulant, pentru că purtam cam tot ce aveam, nerealizând că sunt un colecţionar. Probabil asta s-a întâmplat mult mai târziu, când am depăşit o sută de obiecte. Şi acum mi-e un pic frică pentru că toţi colecţionarii clar au o uşoară ţicneală. Este o dependenţă până la urmă şi mi-e frică să nu depăşesc limita, să nu devin eu sclava colecţiilor. O colecţie trebuie îngrijită. În afară de faptul că o iubeşti, trebuie să o evaluezi corect. Să vezi ce poţi purta şi ce nu, pentru că sunt obiecte fragile. Mi-e frică şi la pictoriale de multe ori să le port, să nu le stric.

– Ce presupune această pasiune? Cât este de greu şi de costisitor?

Iulia Gorneanu: Greu nu cred că e, pentru că e un mod de viaţă până la urmă. Problema este că poate deveni o manie. Îţi doreşti un obiect foarte mult, te bucuri că l-ai câştigat într-o licitaţie, sau cauţi ceva foarte mult şi îl găseşti într-un târg sub formă de chilipir şi te bucuri imens că Dumnezeu te-a ajutat să îl ai. Dar te ţine bucuria până găseşti un alt obiect. Este costisitor, că până la urmă e vorba de o investiţie foarte mare. Depinde de ce îţi aduce bucurie. Un colecţionar îşi investeşte toate resursele în piese din ce în ce mai elaborate, mai vechi, mai rare.

– Ai obiecte din zona noastră în colecţiile tale?

Iulia Gorneanu: Da, am o ie din Biharia. Voi merge joi în Maroc şi voi duce şi ia în expoziţia „Caftanul marocan întâlneşte ia românească”. Am în expoziţie mai multe ii din zone etnografice cu o specificitate foarte pronunţată şi cu o frumuseţe a costumului uimitoare. Este absolut impresionant costumul alb, monumental. Femeia îmbrăcată aşa arată precum o statuie, ca o zeiţă.

– Ai vernisat de curând la Oradea expoziţia de Art Deco la Casa Darvas – La Roche. Ce avem reprezentativ pentru Art Deco în Oradea?

Iulia Gorneanu: Chiar Casa Darvas – La Roche. Este un art nouveau împins în avangardă, are foarte multe elemente geometrice. Practic face o introducere în Art Deco-ul care va urma imediat. De fapt, la 1910 deja Art Deco îşi făcuse simţită prezenţa în arhitectură, în modă…

– De unde apropierea ta de Oradea?

Iulia Gorneanu: Am descoperit oraşul cu mult înainte de a fi restaturate faţadele. Am avut atunci ca şi ghid o orădeancă îndrăgostită de Oradea şi practic ea m-a făcut să văd ceea ce ca simplu turist n-aş fi văzut. Ea mi-a atras atenţia asupra detaliilor clădirilor. Aşa că după ce s-a renovat toată partea istorică, bucuria e infinită şi vin aici ca şi cum aş călători într-o ţară străină. Pur şi simplu stau pe străzi, admir faţade, fac fotografii. E fabulos oraşul! Este un plus în lista oraşelor art nouveau de importanţă din Europa, este un reper.

[eadvert]