În calitate de pedagog social la Centrul de Zi pentru copiii din comunități marginalizate din Municipiul Oradea, tânărul își dedică energia și pasiunea pentru a sprijini noile generații. Prin activitățile educative pe care le organizează, el luptă împotriva abandonului școlar și oferă copiilor din medii defavorizate șansa unui viitor mai bun, consolidând spiritul unei comunități unite și puternice.

Bihon: Ce a însemnat pentru dumneavoastră să primiți premiul „Promotor al excelenței școlare” la Gala Comunității Bihorene?

Joshua Patrick Biro: A fost o onoare să văd că premiul „Promotor al excelenței școlare” reflectă eforturile pe care am avut ocazia să le fac. Nu m-am așteptat să îl primesc chiar eu și e o ocazie frumoasă de a continua ceea ce fac. Dar și de a echilibra exigența față de propria persoană cu bucuria de a vedea că le pot fi de ajutor celorlalți! De asemenea, simt că merită să continui să fac lucrurile cel puțin bine; nu în mod exclusiv pentru validare din exterior, cât și ca să contribui la o transformare pozitivă în comunitatea locală. Nu am să ascund faptul că acest premiu m-a ajutat să mă simt și mai apreciat și mai auzit, lucru pentru care rămân recunoscător.

În altă ordine de idei, această distincție o consider reprezentativă pentru toți oamenii care, chiar și când se închid reflectoarele, își adună gândurile și își pregătesc tot felul de resurse. Care, chiar și atunci când obosesc, au puterea de a se regândi la ceea ce se întâmplă cu ei și în jurul lor. Și totul, pentru a-i inspira pe tineri să tindă spre întâlnirile cunoașterii. Prin urmare, vreau să îi felicit și eu și să îi asigur de toată prețuirea mea.

Bihon: Ce v-a determinat să vă implicați activ în educația copiilor din comunități marginalizate?

Joshua Patrick Biro: Pe scurt, dorința de a fi mai mult alături de cei care au nevoie de acest lucru. Îmi doresc să ajut cât mai mult la combaterea prejudecăților cu care se confruntă acești copii. Există o zicere conform căreia dacă salvezi un om, salvezi o lume întreagă. Deși nu privesc implicarea mea strict din această perspectivă, sunt recunoscător să ajut măcar o mică parte din lume să funcționeze ca urmare a ceea ce am ocazia să fac. Acești copii sunt valoroși și demni de respect, iar eu îmi doresc să îi ajut să nu uite niciodată asta.

Bihon: Cum arată o zi obișnuită pentru dumneavoastră ca pedagog social în cadrul Centrului de Zi?

Joshua Patrick Biro: Fac parte dintr-o echipă multidisciplinară, în care fiecare dintre noi avem disponibilitatea de a învăța. Unii de la ceilalți, dar și din activitatea cu copiii. Astfel, munca noastră se conturează pe patru arii: socială, educațională, psihologică și medicală. În acest sens, înainte de ajungerea copiilor la Centru, de la școală, ne ocupăm de elaborarea programului de activități destinate lor. Acest aspect include sprijinul pentru înțelegerea lecțiilor de la clasă, efectuarea temelor, jocuri de socializare, experimente științifice, lucru manual și altele. Fiind patru pedagogi sociali și un educator în Centru – fiecare ocupându-se de câte un nivel diferit de vârstă – ne consultăm reciproc, pentru ca activitățile să fie cât mai bine adaptate la nivelul respectiv.

Când copiii ne calcă pragul, îi întâmpinăm și îi întrebăm ce bucurii și ce dificultăți au întâmpinat la școală, după care urmează servirea mesei. Apoi, după ce se spală pe dinți, începem efectuarea temelor. În acest moment, mă străduiesc să le fiu alături copiilor de clasa I în procesul de învățare într-un mod cât mai util pentru ei. Îi încurajez să își înfrunte temerile, să pună întrebări care să-i ajute, dar și să își gestioneze, treptat, timpul. Parcursul fiecărui copil este diferit, însă ceea ce au în comun sunt – consider eu – curiozitatea și spiritul de inițiativă. Pe acest lucru ne bazăm cu toții în echipa multidisciplinară, când ne desfășurăm activitatea.

Nu în cele din urmă, desfășurăm activități de recreere activă și de socializare cu sens. Și aici ne bucurăm de ceea ce beneficiarii reușesc să își construiască în viața lor – în sensul că descoperim și consolidăm abilități care îi ajută în comunitate. Prin „laboratorul științific”, copiii participă la realizarea unor experimente simple (de exemplu, acid citric + bicarbonat de sodiu), învățând câte ceva despre rigoarea științifică, într-un mod care să-i atragă. De asemenea, ei au ocazia de a-și dezvolta îndemânarea, învață să croșeteze, să tricoteze, să coasă, să construiască obiecte din piese LEGO, dar și de a descoperi și împărtăși poveștile care se ascund în spatele acestor creații.

Ceea ce vreau să transmit aici este că, într-un anume sens, copiii sunt oglinda noastră. Asemenea nouă, ei învață și din toate aceste activități, dar și unii de la alții. În feluri diferite. Iar existența unui sprijin structurat și continuu într-un cadru instituțional sustenabil, pe termen lung, este vitală în acest sens. De acest aspect se ocupă doamna director a Direcției de Asistență Socială Oradea, Anca Georgeta Grama Sas.

Bihon: Ce proiecte aveți în plan anul acesta pentru a sprijini comunitatea bihoreană, în special în domeniul educației?

Joshua Patrick Biro: În cursul acestui an, îmi doresc din suflet să lansez monografia bazată pe lucrarea de Disertație de anul trecut. Scrierea ei a fost rezultatul mai multor ciocniri dintre diverse șabloane despre predarea și sensul Fizicii și întrebările elevilor cărora am avut ocazia să le fiu alături. Îmi voi da silința ca această lansare să fie o întâlnire cu adevărat accesibilă și primitoare pentru toți cei care vor lua parte la ea. Cu atât mai mult cu cât este vorba despre trei subdomenii ale Fizicii, care au și relevanță societală: Fizica medicală, Fizica atomică și Fizica nucleară. De asemenea, voi avea bucuria să fac parte dintr-un minunat proiect-surpriză, împreună cu colegi din liceu apropiați. Cu ei am ținut legătura și ne-am împrietenit și mai mult în prisma direcției noastre comune, educația.

Bihon: Ați putea să împărtășiți o poveste sau un moment care v-a inspirat în activitatea cu copiii?

Joshua Patrick Biro: Poveștile ne ajută, nu de puține ori, să ne orientăm atenția spre modul în care prezentăm diverse lucruri importante, dar fără pretențiozitate. Și învățătura care ne însoțește rezidă chiar în claritatea a ceea ce povestim.

Într-o zi, am avut ocazia de a vorbi cu copiii dintr-o clasă mai mare despre aflarea numărului necunoscut. Atunci începuseră să învețe despre aceasta și la școală. Unul dintre ei, din joacă, i-a provocat pe ceilalți să-l afle dintr-o problemă inventată de el. Altul, dintre cei care au răspuns provocării, a vrut să afle mai multe despre cum să găsească un asemenea număr – dar de ce era notat printr-o literă?

Atunci, le-am povestit copiilor că, în rezolvarea unor asemenea probleme, ne imaginăm că suntem detectivi și că trebuie să deslușim „misterul”. Da, dar ca să facem asta, avem anumiți pași, logici, pe care-i urmăm într-o anumită ordine. În acest caz, ordinea va fi inversă; așa se și numește metoda, în programa școlară pentru Matematică la clasele primare – metoda mersului invers. Totodată, și operațiile pe care le aplicăm vor fi tot inverse celor care apar în problemă – ca să punem în întâlnire cunoscutul și necunoscutul.

Răspunsul a fost nu doar că elevii s-au bucurat și au înțeles rezolvarea problemei, ci și o întrebare nebănuită a doua zi pe coridor: „Când ne mai învățați despre aflarea numărului necunoscut?”.

„Adâncile bătrâneți” din această poveste, deci, nu au fost legate de faptul că am rezolvat problema, fugitiv, și apoi am trecut la altceva. Dimpotrivă, e vorba de un prezent continuu care mi-a reamintit un aspect foarte important: Să nu subestimăm dorința unui copil de a învăța.

Bihon: Ce mesaj aveți pentru tinerii care vor să se implice în educație și în sprijinirea comunității bihorene?

Joshua Patrick Biro: Apreciez foarte mult că ați spus „mesaj” și nu „sfat”, nu sunt cel mai bun la oferit sfaturi! Educația este un domeniu în care învățarea și implicarea în viața de toate zilele nu au voie, niciodată, să fie separate. Cred că putem citi toate cărțile din lumea întreagă, dacă lăsăm anacronismul să ne doboare, dacă ne clădim ambiția pe doborârea oricărei dorințe de adevăr și de bun-simț (uman și științific), orice alt demers este inutil. Chiar mai inutil decât dacă am lua totul de la început.

De asemenea, curajul de a ne întâlni cu întrebarea „Cine am devenit până astăzi?”, fără gândiri catastrofice și fără complexe, pune în viață o bună parte din universul uman. Pentru că, până și atunci când ne confruntăm, mai mult sau mai puțin în tăcere, cu diverse provocări, nu mai este nicio rușine să recunoaștem acest lucru. Învățăm ceea ce ne înnobilează de la cei din jurul nostru și le dezvăluim ceea ce ne face mai buni.

La nivel practic, acest lucru începe inclusiv printr-un „mulțumesc” și printr-un gând bun. De multe ori, în lumea contemporană, asemenea lucruri ne revigorează și ne conduc către echilibrul dintre speranță și acțiune. Pentru că, așa cum cuvintele pot clădi sau pot distruge, și ceea ce facem are același efect.