Pentru membrii Asociației de Responsabilizare și Dezvoltare a Tineretului (A.R.D.T.) Oradea, experienţa muncii de voluntariat cu refugiaţii ucraineni a avut un mare impact emoţional şi a însemnat un lung şir de situaţii cărora a trebuit să înveţe să le facă faţă din mers. La aproape opt luni de la declanşarea războiului în Ucraina se preconizează un nou val de refugiaţi, o dată cu apropierea iernii.

Din februarie şi până în iunie, la A.R.D.T. Oradea s-au implicat aproximativ 850 de tineri voluntari, studenţi, elevi şi absolvenţi. Activitățile pentru sprjinirea refugiaţilor au fost organizate prin „Grupul operativ – Uniţi pentru Ucraina” de către 26 de organizații de tineret din Oradea, la care s-au alăturat Filiala Crucii Roşii Bihor, Inspectoratul pentru Situații de Urgență Crișana, Asociația Firmelor Bihorene, Partizan Security & Ecoserv, ADLO, Banca pentru Alimente, primării din Bihor, instituții de învăţământ, Asociaţia Posticum Oradea, Whiz Coffe și mulți alţii.

[eadvert]

Bariera lingvistică

Prima problemă cu care s-au confruntat când au venit refugiaţii a fost bariera lingvistică. Au încercat chiar să îi angajeze, doar că ei nu puteau comunica pentru că nu ştiau limba engleză. Cam 80% dintre ei nu ştiau altă limbă. Un exemplu a fost cazul lui Maxim, pe care l-au ajutat să îşi găsească un loc de muncă la Vernicolor, pe logistică. Se înţelegea foarte bine în limba engleză cu cei din vârful managementului, dar problema era că cei cu care trebuia să lucreze în mod direct nu ştiau limba engleză şi din acest motiv nu îşi putea face meseria şi a trebuit să renunţe la funcţie. Mulţi refugiaţi au fost îndrumaţi chiar să îşi deschidă propriile afaceri aici de către cei de la Asociația Firmelor Bihorene (AFB), dar au întâmpinat dificultăţi de comunicare.

Mulţi când au venit au încercat să înveţe limba română. A.R.D.T. a iniţiat şi un training de limba română, la un moment dat, la iniţiativa unei fete din Republica Moldova, Iulia Baritchii, elevă în Oradea, care ştia şi limba rusă şi limba ucraineană. Ea s-a ocupat de refugiaţi şi şi-a pregătit un material cu resurse cumpărate de ea ca să îi poată învăţa limba română la nivel de conversaţie simplă.

Unul dintre refugiaţi, Artyom, a trimis ulterior un mesaj în limba română: „Vă mulţumim foarte mult că ne-aţi ajutat, vă suntem foarte recunoscători. Am făcut deja un contract, l-am tradus oficial printr-un notar, acum aşteptăm un avocat. Continuăm lecţiile de limba română la Caritas. Lecţiile Iuliei ne-au ajutat foarte mult pentru elementele de bază”. El a fost printre puţinii refugiaţi care şi-a luat un caiet mare în care şi-a scris cu conştiinciozitate lecţiile de limba română.

Evidenţa refugiaţilor

La centrul A.R.D.T. s-a făcut inventarul cu fiecare familie care a venit pentru resurse. Sosirea refugiaţilor în ţară presupunea o procedură întreagă în documente unde figurau: numele, data naşterii, de unde sunt, paşaportul, ce profesia au, unde vor să plece, dacă au nevoie de loc de muncă, ce nevoi urgente au, ce probleme medicale au, ce limbi străine ştiu, dacă au nevoie de acomodare, de cine sunt însoţiţi (soţ, soţie copii).

La centrul A.R.D.T. au fost înscrişi peste 1.000 de refugiaţi, mulţi din Odessa, Nikolaev, Kiev, Herson sau Doneţk. Era important dacă aveau telefon mobil românesc, iar dacă nu, primeau unul de la centru. Majoritatea plecau mai departe pentru că aveau rude în Europa sau mergeau la asociaţii religioase ori fundaţii. Marea problemă pentru A.R.D.T. era că nu întotdeauna erau anunţaţi de aceştia când plecau înapoi în Ucraina. Au fost trei familii, respectiv 15 persoane, care s-au întors la Kiev. Au stat doar două săptămâni în România, au luat resurse şi au anunţat că vor să se întoarcă spunând că acolo e casa lor, viaţa lor.

 

Un refugiat din Odessa avea montate camere de supraveghere în casă şi în curtea casei care era situată între două mari rafinării. Ştia engleză pentru că lucra sezonier pe vase de croazieră. Îşi accesa prin internet camerele de supraveghere şi îi arăta lui Filip filmări cum cad bombe în jurul casei. „Ca-n filme, doar că din păcate asta e cruda realitate”, spune Filip.

Hotel Maxim a fost una dintre locaţiile care a cazat refugiaţi pe cheltuiala hotelului. O mână de ajutor a dat şi Asociaţia Comunitatea Tinerilor Basarabeni din Oradea, în frunte cu preşedintele acesteia, Nicolai Budei.

Au fost primiţi şi 88 de orfani de ambii părinţi, cu vârste de la trei ani în sus, veniţi cu sprijinul a diverse organizaţii religioase, cum a fost cazul Fundaţiei Speranţa Emanuel. Aceştia au fost plasaţi la Centrul de plasament din Ineu de Criş.

A venit şi un grup de nouă refugiaţi surdo-muţi care a fost cazat timp de trei luni la pensiunea Marinela din Cordău. „Interacţiunea cu ei a fost foarte interesantă. Le-am dus resurse la pensiune, dar era ciudat că atât de încet apăreau că nici paşii lor nu se auzeau. Totul era o maximă linişte, parcă nici gândurile nu ţi le mai auzeai”, spune Filip. Alţii refugiaţi surdo-muţi au fost cazaţi în Oradea. Pe partea de resurse s-au mai bucurat de spijinul celor de la KFC, McDonalds, Piaţa 9, Hanul cu noroc, Fresco Piatto, Select, Posticum.

Ajutor de peste graniţă

Unul dintre parteneri, Asociaţia Studenţească Acvila Vardiensis din Oradea, având o colaborare cu o asociaţie similară din Austria, a primit de la aceasta 2.600 de euro pentru a achiziţiona resurse. De asemenea, o asociaţie de ambulanţieri din Lombardia a venit de trei ori, printr-un cetăţean italian care locuieşte în Oradea, cu mai multe ajutoare pentru refugiaţi.

La fel au întins o mână de ajutor pompierii britanici „Operation Sabre”, prin intermediu lSU Bihor.

Horia Cheregi, comandantul Detaşamentului 1 de Pompieri Oradea, a venit cu aceşti pompieri care au ajutat centrul cu resurse şi fonduri. Au adus inclusiv şase extinctoare la centru pentru a fi în siguranţă şi au montat în sală şi alarme de incendiu printr-o companie parteneră orădeană.

„Impactul emoţional a fost mare. Mie mi-au trebuit cel puţin două săptămâni să mă pot detaşa emoţional. Au venit la un moment dat trei bărbaţi şi un copil, unul dintre bărbaţi fiind intermediarul care i-a transportat şi care vorbea limba engleză. Erau morţi de foame, circulaseră o zi şi o noapte şi aveau nevoie de cazare. Am sunat un om de afaceri la miezul nopţii şi au avut noroc că i-a primit. Nu pot să uit copilul care avea la el un recipient de mâncare cu o gaură în capac şi înăuntru era plin cu bucăţele de hârtie. Acolo era hamsterul lui. Am mai avut un domn pe nume Alexander cu un câine din rasa corgi pe care îl antrenase să paseze mingea înapoi. Aveam mâncare pregătită şi pentru pisici şi câini. Îmi amintesc şi de o pereche de bătrâni din Herson, care vorbeau perfect limba engleză, şi care au venit într-o maşină cu trei motani şi un câine. Au plecat mai departe la nişte rude din Franţa.”

Unii nu au mai ajuns…

La gară, unde erau foarte mulţi refugiaţi, era nevoie de intervenţie constantă pentru că aveau în permanenţă nevoie de apă, de mâncare. ONG-urile locale, de la Kiwanis, la Posticum, Filantropia sau grupul de iniţiativă a celor de la Majestic, toţi au trimis tone de resurse.

„Am avut şi cazuri cu refugiaţi care ştiam că trebuie să vină dar nu au mai ajuns, cum a fost un autobuz ciuruit de ruşi înainte de a ajunge la graninţă. Pe noi ne anunţau de la vamă printr-un partener când veneau, ca să fim pregătiţi. La fel a fost şi cu un tren care circula doar noaptea cu luminile stinse ca să nu îi vadă ruşii. Nici acel tren nu a mai ajuns… ”

Cei de la A.R.D.T. au fost informaţi de către partenerii lor, înainte să vină valul de refugiaţi, despre relaţia României cu Ucraina. Au avut parte de o lecţie de istorie. „Ucrainenii se temeau oarecum de noi pentru că ei ştiau despre români că sunt oameni răi. Şi am simţit cumva şocul lor când au venit în Oradea şi au fost primiţi cu braţele deschise, au fost primiţi cu tot ce aveau nevoie. Erau şocaţi şi mulţi ne-au spus că nu se aşteptau să fie primiţi aşa. Noi am fost practic interfaţa pe teren a statului. ONG-urile au deservit nevoile statului pentru sprijinirea ucrainenilor. Eram informaţi de câtre ISU unde apăreau probleme şi mergeam imediat pe teren. Şi ucrainenii au ajutat prin popularizarea pe toate canalele a modalităţilor de întrajutorare. Am descoperit ca ucrainenii din Oradea îşi făcuseră un grup pe Telegram – un serviciu de mesagerie instantanee – în care postau toate informaţiile pe care le aflau, aşa încât mulţi regfugiaţi ştiau exact unde să vină, aveau adresa, ştiau că putem comunica în limba lor şi că aici sunt în siguranţă. De la 100 de oameni, grupul s-a făcut de 500. Ucrainenii folosesc mai mult Viber şi Telegram ca aplicaţii”.

Au fost organizate şi evenimente pentru strângere de fonduri, cum a fost evenimentul din martie, de la Casa Tineretului din Oradea, „Here for Ukraine”, organizat cu sprijinul Cristaliei Avram, o elevă de 16 ani care s-a ocupat de tot evenimentul. În urma donaţiilor celor care au participat la concertul desfăşurat pe parcursul a patru ore s-au strâns 8127 lei. Au fost sprijiniţi finanaciar în organizarea evenimentului şi de către revista Golan. Contabilitatea pe toată perioada acţiunii cu refugiaţii a fost ţinută, cu multă conştiinciozitate, de Kristof Csaba Ordogh, student la Ştiinţe Economice la Universitatea Oradea.

Noi refugiaţi

Acum o săptămână au sosit 25 de familii noi în Oradea şi încă se aşteaptă şi alţii refugiaţi. Cei de la centrul A.R.D.T. sunt deja pregătiţi cu locuri de cazare şi cu resurse pentru ei. Unii se întorc din vest, ca de exemplu Italia, pentru că spun că „se comportă urât cu ei şi nu s-au putut nicicum acomoda acolo”. Se pare că Oradea este un oraş preferat de către refugiaţi.

În prezent sunt şapte organizaţii într-un parteneriat de sprijinire a refugiaţilor pe termen lung, între care s-a şi semnat un protocol de colaborare. Acestea sunt: Crucea Roşie Filiala Bihor, Fundaţia People2People, Banca pentru alimente, Asociatia A.R.D.T. Oradea, Asociaţia Gaudiopolis, Asociaţia You4Edu şi Asociaţia Posticum Oradea.

Dar dincolo de toate eforturile şi sacrificiile, de impactul puternic emoţional şi de toate greutăţile care au trebuit învinse, rămâne mulţumirea sufleteacă de a fi ajutat, de a fi fost acolo când alţii în suferinţă aveau nevoie. Şi ce poate fi mai frumos când un copil minunat, o fată din Ucraina, Maria, îţi creionează portretul şi îţi scrie, aşa cum i-a scris lui Filip: „Mulţumesc pentru inima ta bună!”.

O mie de refugiaţi din Ucraina. „Ştiau că sunt în siguranţă, că vor fi ajutaţi”