II
Despre domnul Bolojan am scris cu ani în urmă, când era primar și deloc nu îmi plăcea. Poate țineți minte cum, în prima lună de mandat, domnul primar a descins, înconjurat de polițiști, la discoteca No Problem și cu mâna dumisale edilitară a oprit muzica, ca toți, polițiști, tineret deșănțat, pensionari recunoscători, pionieri și iobagi eliberați să știe că lucrurile „nu mai merg așa”.

Domnul primar a fost iubit de toată lumea pentru prostiile astea, pentru demiterile masive de „birocrați” – angajările masive de alți birocrați nu le-a observat nimeni – și pentru „modernizarea” orașului. Drumuri, sensuri giratorii, parcuri, sensuri giratorii, reabilitări, alte sensuri giratorii… Un paradis. Sub domnia sa am ajuns ca minunate clădiri decrepite să fie vopsite pe dinafară, ca să încânte turiștii, în loc să fie reabilitate structural, ca să nu cadă în cap locatarilor; sub domnia sa, imobile nefolosite sau abandonate au fost machiate în culori vesele și au rămas nefolosite, abandonate; sub domnia sa, orașul a anunțat că plătește „influenceri” să îi promoveze imaginea, iar apoi, când influencerii au început să spună că e cel mai frumos, cel mai încântător, cel mai dinamic loc de pe pământ, ne-am prefăcut a-i crede, de parcă nu erau plătiți; dar locul acesta de basm, la fiecare recensământ, a pierdut încă 10 000 de locuitori.

Primarul a blocat extinderea teritoriului intravilan, anume cu scopul de a crește prețurile locuințelor, ca un bun manager de trust de investiții, votat de consumatori captivi care nici nu știu ce îi așteaptă. Pe calea speculei imobiliare, avem azi un cartier nou, în care se petrec curvăsării și omoruri, fiindcă asta se întâmplă în „investițiile” în care nu locuiește nimeni. Și sunt turiști, slavă Domnului, tot mai mulți, care nu cheltuie mult, dar cresc prețurile și la aerul proaspăt, încât muncitorii cu salarii minime trebuie să fie cu atât mai harnici pentru a trăi în ghetourile orașului luminos.

Despre acestea am scris în urmă cu 10 ani, iar acum le amintesc nu pentru a-l ponegri pe domnul Bolojan, ci pentru a recunoaște că m-am înșelat, întrucât, în vremea aceea, eram convins că astfel de lucruri se întâmplau la Oradea dintr-un soi de nebunie locală și că domnul Bolojan era doar sinistrul potrivit în locul potrivit; dar dumnealui doar a pus în practică un stil la modă în toate orașele din Europa și din America; azi, apucăturile acestea se întâlnesc și în sate. Un radio din Toronto, când anunță știri locale, dă pe dinafară de „bolojanisme” ca o Oradie mai mare de peste ocean. Nu e de vină domnul Bolojan pentru starea aceasta a lucrurilor, dar nu e nici inocent, iar politicianul învechit în trucuri nu se dezvață: ajuns la București, a folosit aceleași prosteli ca la începutul mandatului de la Oradea, deși, din fericire, nu a oprit muzica nimănui.

În timp ce corectez aceste rânduri, aflu din presa locală că fațada proaspăt vopsită a unui palat din centru a început să cadă pe pietoni. Tot acum, din presa națională aflu că nu domnului Bolojan i se datorează toate, bune și rele, ci domnului Călin Georgescu. Da, stimați cititori, domnul Georgescu, din biroul unei funcții obscure pe care nicicând nu a ocupat-o, e adevăratul geniu al reabilitărilor, al construcțiilor, al dezvoltării pentru care orașul nostru a dobândit oarece faimă. Mintea ca un diamant a domnului Georgescu a pus la cale planul de creștere încă din 2002 și într-atât de bine, încât, doar așternând cuvinte pe hârtie s-au înfăptuit 20 de ani de creștere, cu tot cu aderarea europeană, criza financiară și dictatura Covid, fără ca o iotă să se schimbe – ca la facerea lumii a fost, cuvântul s-a rostit și fapta s-a înfăptuit; cu adevărat, acesta e orașul domnului Georgescu, noi doar trăim în el. Iată frumusețea minciunii că cerbul e cal: până azi dimineață, era discutabil dacă Oradea a fost dezvoltată sau desfigurată, însă de azi încolo e discutabil dacă aceasta se datorează domnului Bolojan sau domnului Georgescu. Într-o zi ne vom întreba dacă Oradea chiar există și, dacă da, ce e. Să nu ne amăgim că ar fi vorba de ceva tactică nouă, de tip „epoca postadevăr” sau „războiul hibrid”. Cu mult înainte să auzim expresiile acestea idioate, țăranii spuneau că cine fură azi un ou mâine va fura un bou. Oare chiar e nevoie de un doctorat în scobit nasul pentru a ne da seama că asta se aplică și minciunii?

GABRIEL MILOIA

Notă: articol de opinie alcătuit din cinci capitole, trimis pe 24 februarie. Capitolele III, IV și V vor fi publicate în perioada următoare.

OPINII: „A numi cerbul cal: subminarea ordinii publice prin minciună împotriva evidenței” (I)