Beiuș. Au scos la lumină, din Arhivele Naționale, documente despre trecutul Beiușului. În ultimii ani, au văzut lumina tiparului impunătoare volume privitoare la istoria Beiușului, dar nici unul nu a surprins toate aspectele metamorfozării comunității. „Pentru a întregi acest efort recuperator, propunem celor interesați un volum de documente scrise în anii douăzeci ai secolului XX. În fapt, este vorba despre Procesele-verbale ale ședințelor Consiliului Local Beiuș, ținute între anii 1921-1929, adică primul deceniu de administrație românească în Beiuș”, spune neobositul bancher Ioan Degău, care ne-a obișnuit ca în preajma zilei de naștere a domniei sale, să îmbogățească bibliotecile celor interesați cu câte un nou volum. Înscrisurile care au văzut lumina tiparului în volumul semnat de Ioan Degău și Cristian Apati, aflate în păstrarea Arhivelor Naționale – Seviciul Județean Bihor, în fondul Primăria orașului Beiuș, reprezintă o sursă istoriografică deosebită, neexploatată, care merită a fi editată.

Beiușul în anii 20

„De-a lungul perioadei avută în vedere, legislativul local, Consiliul Local, după cum îl numim noi astăzi, a purtat mai multe denumiri. Imediat după intrarea armatei române în Beiuș, s-a intitulat «Senat orășenesc» (1919-1920). A devenit apoi „Reprezentanță comunală” (1920-1924), «Consiliu al orașului cu magistrat» (1924-1925), «Consiliu al comunei urbane nereședință» (1926-1928), iar în anii 1928-1929 «Comisie Interimară». Aceasta din urmă a activat și în prima jumătate a anului 1926. Suma proceselor-verbale încheiate în decada amintită se ridică la 162. Ședințele erau ordinare sau extraordinare. Este interesant faptul că între 1921 și martie 1924, pe timpul «Reprezentanței», toate ședințele au fost extraordinare. De regulă, participau la ședințe, alături de consilierii aleși, și reprezentanții primăriei: primarul, viceprimarul, secretarul, tutorele orfanal, casierul și câțiva jurați. Atunci când subiectul impunea, erau invitați și conducătorii unor instituții locale”, spune Ioan Degău.

Problematica dezbătută în acele ședinte acoperă o arie largă. Un subiect interesant, aflat pe ordinea de zi în mai mulți ani la rând, este cel al clădirii primăriei. „Edificiul, se spunea, avea o vechime de 200 de ani (în 1927). Încă din anul 1922, imobilul era apreciat ca necorespunzător, «dar peste câțiva ani vine infolosibil». În anul următor, s-a deschis un fond având drept scop finanțarea cât mai rapidă a unei clădiri noi: «având în vedere, că actuala clădire a Primăriei nu numai că e neîncăpătoare, dar și veche, slabă și igrasioasă, primejduind sănătatea funcționarilor, având în vedere, că Primăria este cea mai slabă și urâtă dintre toate casele din centrul orașului, unde se află, representanța comunală decretează înființarea unui fond inalienabil menit să acopere cât mai urgent cheltuielile de edificare ale unei clădiri pentru Primărie»”, se arată în carte. Autorii vorbesc despre intenția primarului de a cumpăra casa văduvei Dr. Ioan Ciordaș, pentru primărie. Peste un an, la derularea negocierilor „Reprezentanței”, i se aduc la cunoștință pretențiile văduvei Ciordaș: „prețul de vânzare este 2.000.000”. Primăria nu dispunea de un asemenea capital. Nici în anul 1927, clădirea primăriei nu era ridicată, edificiul de peste 200 ani „este insalubru și necorespunzător pentru o primărie, iar sănătatea funcționarilor plasați în birourile de către stradă este periclitată, fiind igrasioase în gradul superlativ. Acoperișul edificiului din curte fiind șubred, putem fi așteptați în tot momentul la prăbușirea lui…”.

Anii douăzeci s-au scurs fără ca primăria să se mute în alt sediu. Clădirea abatorului necesita și ea renovare. „Alt subiect, ce merită dezvoltat pe viitor, este cel al sistematizării urbane. „Evidențiem faptul că încă din anul 1921, «primariu face raport pentru regularea pieței», iar consilierii, cu unanimitate, «autorizează primăria ca să fac celea de lipsă la regularea pieței». Apoi, în anul 1922, unul dintre aleși se gândea la extinderea teritorială a orașului. «Orașului să i se asigure un teren într-o rază de cel puțin 1000 metri». Din inițiativa primarului, în anul 1923, se prezintă spre opinare un proiect de «Regulament pentru desvoltarea și înfrumusețarea Beiușului»”, subliniază Ioan Degău. În anul 1925 se proiecta un nou cartier: „Consiliul autoriză Primăria ca planul creerii și sistematizării noului cartier ce se va înființa prin exproprierea și împroprietărirea cu loturi de case pe terenul situat între strada 9 Vânători, prelungită în șoseaua națională de la gară până la bariera liniei ferate C.F.R., apoi drumul vicinal Beiuș, Budureasa și între strada Nouă până la drumul viilor din dealul [Ceimariu], să-l înainteze Comisiunei de Ocol pentru Reforma Agrară, declarându-l ca parte integrantă a proectului edilitar comunal”.

Un tribunal „regescu”

În luna ianuarie 1921, primarul aducea la cunoștința reprezentanței inițiativa președintelui Tribunalului Regesc și a Curții de Apel din Oradea Mare, „pentru înviințarea unui tribunal regescu înpreunat cu parchet, aici în orașul nostru”. Procesul-verbal reține că „Orașul Beiuș dorește și solicitează cu însuflețire înființarea unui tribunal Reg. înpreună cu parchet, asigurează pe Dlu Ministru al Justiției că acelu tribunal cu parchetu va dispune de toate încăperile trebuitoare”. În luna februarie, o delegație a Ministerului de Justiție era prezentă la Beiuș cu scopul de a identifica o locație pentru Tribunal… Peste șapte ani, în 1928, în Comisia Interimară, primarul a prezentat un memoriu privind înființarea Tribunalului în Beiuș”, se arată în documentele vremii. Autorii îi invită pe cei atrași de istoria Beiușului să descopere singuri activitatea aleșilor comunității. „Subiectele care ar putea trezi interes sunt diverse: personalitățile administrației locale, taxele și impozitele locale, târgul, relația cu armata, alegerile locale, chiar și prostituția. Ne exprimăm speranța că efortul nostru editorial va veni în sprijinul scrisului istoric, local în primul rând, dar nu numai”, spun autorii.