Cum se schimbă percepția dacă un animal sălbatic e la 500 de kilometri, la vecini sau la mine în curte. De ceva vreme tot mai mulți oameni din Bihor trăiesc cu teama că le intră în ogradă, curte, casă, ursul. Dacă, acum câțiva ani, apariția urșilor le părea orădenilor un lucru exotic, o știre de TV, ceva spre cancan, iată că lucrurile se schimbă. Uni se și amuzau probabil, ba poate au fost chiar și bihoreni care, trecând pe Transfăgărășan, se opreau și aruncau puțină mâncare ursulețului ieșit la cerșit și, venind acasă, împărtășeau poze și povesteau ce drăgălaș e animalul.

[eadvert]

Când în alte părți oameni se baricadau în case, trăgeau fire de curent în jurul proprietăților, nu-și lăsau copiii la joacă pe ulițe și vedeau înmărmuriți că animalul intră în curtea școlii, unde a doua zi trebuiau să-și trimită copiii, noi eram convinși că asta e acolo undeva departe, e problema lor, aici totul e și va fi în regulă. Noi nu suntem în pericol. Ba unii chiar spuneau: ei sunt de vină, au tăiat pădurea și de aia le vine ursul în casă. Alții dădeau sfaturi rabinice: trebuie să trăim în armonie cu ursul, cu natura. Dar, acum? Acum când ursul mănâncă și caprele din Băile Felix, dă târcoale ogrăzilor în Oșorhei sau se plimbă prin Paleu, ne dăm seama că lipsa noastră de solidaritate, atunci când problema era încă la „ei”, a adus problema și la noi.

Când ursul intra în Ploiești și primea apelativul „Rambo”, devenind un neînțeles luptător pentru libertate, pe la noi unii se amuzau: uite nu-s în stare să-l prindă. Țineau mai mult cu ursu` decât cu oamenii de acolo și parcă doreau ca telenovela să continue. Acum când ursul din Sânmartin revine, seară de seară, să mai mănânce câteva capre, când ajunge la câțiva zeci de metri de casa prefectului, ursulețul devine și aici, treptat, ditamai ursul, iar acum îl vedem ca pe un animal periculos, un prădător.

Din păcate, se pare că învățăm greu că solidaritatea, ajutorul dat unei persoane, unei comunități care are o problemă, nu este doar un gest de omenie, dar, la un moment dat, poate fi și unul de autoprotecție. Acum e ursul, mai deunăzi putea fi un exces nedemn al unui funcționar public, altă dată era poate o expropriere nedreaptă și noi, nefiind afectați, nu am fost solidari. E treaba lui, a lor, spun mulți. Dar, când problema devine și treaba noastră, începem să strigăm, să fim furioși și să spunem că nimeni nu face nimic.

Problema urșilor poate fi rezolvată. UDMR a depus, în această săptămână, o inițiativă legislativă în acest sens. Ea vine să pună în echilibru intervenția omului în rândurile populației de urși și protecția acestora. Dar cum rămâne cu morala? Problema devine problemă doar dacă mă afectează și pe mine? Dacă răspunsul nostru va fi da, atunci riscăm să repetăm marile greșeli ale omenirii din secolului XX.

Martin Niemöller un preot german, supraviețuitor al lagărelor naziste a sintetizat poate cel mai bine rezultatul indiferenței, a lipsei solidarității în celebrul său citat: „Când naziștii au venit să îi ia pe comuniști, n-am scos o vorbă. Nu eram comunist. Când i-au arestat pe social-democrați, am tăcut. Nu eram social-democrat. Când au venit să îi ia pe sindicaliști, nu am protestat. Nu eram sindicalist. Când au venit să îi ia pe evrei, nu m-am revoltat. Nu eram evreu. Când au venit să mă ia pe mine, nu mai rămăsese nimeni care să-mi ia apărarea.”

Szabó Ödön, Președinte executiv UDMR Bihor