Doamna Dóra Aczél, e emoționantă povestea dumneavoastră: cu ani în urmă, concitadinii v-au donat bani pentru o costisitoare intervenție chirurgicală în străinătate, iar când v-ați vindecat, ați decis să faceți ceva cu surplusul de bani strânși de comunitate. Concret, ce ați făcut cu ei?
A fost o dilemă imensă pentru mine: ce să fac cu banii, cum să-i cheltuiesc, în condițiile în care știam foarte bine că îi primisem pentru vindecare și de aceea nici nu am simțit că erau ai mei. Cel mai simplu răspuns a fost să-i dau mai departe pentru cazuri similare. Așa că am decis să fondez o asociație cu scopul de a oferi un spațiu educativ pentru copii și familii, unde învățarea să fie axată pe experiențele vieții, unde competențele de viață să fie dezvoltate. Visul era să înființez o școală și atunci credeam că fondurile mele sunt suficiente pentru startul proiectului. Vorbim despre 10.000 de euro. Nu este suficient pentru a fonda o școală. Dar este enorm pentru a începe pas cu pas formarea unei comunități.
Când ați simțit prima oară că puteți fi un membru util al societății?
Cred că așa sunt construită, ca să cred că sunt un membru util al societății. Cel mai palpabil am simțit asta prima oară când, fiind vindecată de cancer în anii adolescenței, am ajuns să dau viață unui proiect mare: o tabără de terapie prin experiențe cu copii și adolescenți cu boli cronice. Proiectul acesta fără mine nu ar fi existat, iar văzând că poate fi un loc de vindecare pentru copii și familiile lor, am simțit că pot să fac o diferență pozitivă în societate.
Ce rol a jucat educația primită în casă în parcursul dumneavoastră profesional?
Este dificil să definesc formule clare de cauză-efect în privința educației primită în casă. Acasă toată lumea primește un fel de educație holistică și care îi definește personalitatea. Sunt al treilea copil din familie. Modelele care sigur m-au influențat: mama le dădea mâncare – slănină, pâine – sărmanilor care strângeau afine sau bureți din pădure. Întotdeauna a vorbit cu respect cu ei; eram trei frați de aproape aceeași vârstă și ne certam mult. Mama nu suporta. Așa am devenit o persoană care nu suportă situații de conflict. Acum învăț cum să fac față în situații similare; trăiam la sat, stăteam mult afară, la joacă, petreceam mult timp singură. Lucrul manual, scrisul, crearea unor lucruri din ce am în jurul meu cred că de aici provin. Cusutul, de exemplu. În secret, foloseam mașina de cusut a străbunicului meu pentru a face niște rochițe pentru mine și pentru păpușile mele. Au fost rebuturi, dar m-au ajutat mult să experimentez, să dezvolt niște competențe; mergea toată familia să lucreze pământul, munca devenind un adevărat eveniment de comunitate. Am adus de acasă acest sentiment puternic, că pământul înseamnă munca în comunitate, înseamnă că aparții unei grup de persoane.
Ce v-a apropiat de educația experiențială?
Fiind adolescentă supraviețuitoare de cancer, am participat în tabere terapeutice bazate pe experiențe. Aceste tabere mi-au schimbat perspectiva în viață. La maturitate, am participat ca voluntară în acest tip de tabere în Ungaria și în Irlanda, iar apoi a fost înființată una și în România. Când am devenit mamă, m-a preocupat educația copiilor mei. Mi-am spus: dacă terapia prin experiență are efecte pozitive vizibile asupra copiilor cu boli cronice, atunci trebuie să aibă efect și pentru copii sănătoși. Dacă în timpul taberelor, copiii învață foarte mult, dar nu neapărat din cărți, de ce nu putem să creăm un cadru de tabără pe tot parcursul școlii? Am început să organizez tabere de vacanță pentru copii și adolescenți și am văzut că funcționează. Copiilor le place la nebunie să învețe, să acumuleze științe noi, să fie parte dintr-o comunitate, să petreacă timp în natură, să fie tratați ca parteneri. Educația prin experiență este o metodă foarte personalizată, activă, bazată pe comunicare (verbală și non-verbală, prin joc și provocare), nu se poate face fără conexiuni adevărate.â
Ați înfiinţat, alături de mai mulți prieteni, Asociaţia Grund Community, gândită ca o şcoală alternativă pentru copii, aproape de natură. Ce v-a atras în lucrul cu copiii?
Copiii sunt sinceri. Sinceritatea pentru mine este mai presus de orice. Lucrul cu copiii pentru mine înseamnă a trăi într-o lume credibilă. Și de a mă juca mult și serios.
Cum se poate apropia de natură un copil care locuiește într-un municipiu?
Natura există și în orașe. Există parcuri, există copaci și iarbă. Există geam și la bloc, iar pe pervazul ferestrei se pot planta flori, mirodenii. Și la oraș se poate pune la geam sau în balcon un hotel de insecte mici, pentru a ajuta polenizatorii să trăiască și să polenizeze vegetația. A fi aproape de natură, în viziunea mea, nu înseamnă a trăi într-o fermă izolată. Pentru mine înseamnă mult mai mult să fii responsabil în folosirea resurselor, să trăiești în parteneriat cu planeta. Eu cred în pași mici: sticla de apă dusă de acasă la școală, cumpărături de la localnici, schimburi de jocuri între copii etc.
În ce relație sunt copiii dumneavoastră cu natura?
Am trei copii, cu personalități total diferite. Cel mare are 11 ani, el este un gamer. Deci stă foarte mult timp în fața laptopului. Îi entuziasmează tot ceea ce este legat de gadgeturi și chiar se pricepe la ele. Și este un bucătar excelent nu numai pentru vârsta lui, dar chiar știe să gătească. Este un consumator foarte conștient și protejează natura, în ciuda faptului că nu prea stă afară. La școală nici nu mănâncă merele dacă sunt împachetate în plastic. Fata mea cea mare are nouă ani. Îi place să fie cu prietenii, să stea afară, să se joace cu păpuși sau cu orice chestie care capătă personalitate în mâinile ei. Pentru ea natura este numai cadrul care găzduiește relațiile ei de prietenie. Dar o respectă enorm, mai ales animalele. Nu ucide nicio gâză. Cea mică are un an și jumătate. Dacă ar fi după ea, toată ziua ar sta afară. Îi plac animalele.
Cum v-a făcut un om mai bun o tabără școlară?
În taberele noastre, focusul este pe dezvoltarea competențelor de viață. Asta înseamnă că avem programe excelente, unde acumularea științei e benefică, dar nu cea mai importantă. De exemplu: dacă la un anumit program se ivește un conflict, gestionarea conflictului este importantă și nu ca programul să se deruleze după planul inițial. Sau dacă o temă are nevoie de mai mult timp, atunci programul taberei să poată fi flexibil, așa încât tema respectivă să fie epuizată. Vreau și fac tot efortul că o tabără să poată să transmită:
-
Avem loc în comunitate
-
Regulile sunt pentru comunitate
-
Avem timp de a întreba
-
Avem oportunitatea de a comunica problemele noastre
-
Conflictele sunt normale. Gestionarea lor necesită timp și exersare.
-
Natura este cadrul unde trăim, trebuie să o respectăm fiecare după putințele sale.
Am avut un feedback reprezentativ: într-un program artistic, coordonatoarea a menționat că, în mod evident, grupa celor de la Grund nu folosește în zadar vopselele, iar după terminarea programului, copiii fac ordine.
Acum doi ani, Asociația Grund a primit un teren de două hectare pe strada Sofiei din Oradea. Terenul aparținuse unui profesor clujean, Czilli Péter, iar moştenitorii săi l-au dat în folosinţă gratuit, cerând doar ca terenul să fie îngrijit. Așa a apărut ideea primei grădini comunitare de legume și de fructe pentru orădeni?
Ideea de a crea o grădină comunitară a fost mult mai veche. Însă nu aveam teren. Grădina Unchiului Peter a fost o poveste miraculoasă. Am aflat de ea din social media: o doamnă mai în vârstă căuta pe cineva care să ofere ajutor în îngrijirea grădinii familiei, pentru că, după decesul soțului, rămăsese aproape singură cu o grădină de aproape două hectare. Împreună cu soțul meu, ne-am dus să vedem grădina, voiam să avem puțin verde în viața noastră. Când am văzut-o, a fost clar că e atât de mare încât nu putem să ne asumăm responsabilitatea de a o îngriji doar noi. Am început să vorbim despre o grădină comunitară, concept cu care soția lui Peter nu era familiarizată. În familie sunt trei frați, cam de aceeași vârstă cu noi, și ne-am bucurat enorm că i-am implicat. Familia Czilli, în momentul de față, ocupă un rol extrem de important în îngrijirea grădinii. Am devenit parteneri. Deci nu vorbim despre o asociație care folosește gratuit un teren, ci despre un parteneriat profund: unii membri au terenul, alți au know-how și am pus ce aveam împreună pentru a forma o comunitate.
Cum funcționează o grădină comunitară?
Fiecare grădină comunitară trebuie să aibă o personalitate aparte. Cei care au dorit să devină membri și-au anunțat intenția prin mail. Fiecare membru alege cât de mare e terenul pe care vrea să-l îngrijească și unde. Sunt parcele personale, dar sunt și niște parcele unde s-au format grupe de experimente: de cartofi, de pepeni, de roșii. Nu avem reguli legate de îngrijirea unei anumite parcele, avem trenduri însă: permacultura, mulciul, substanțe și tehnici bio folosite pentru plante. Membrii comunică între ei, mai schimbă metode, fac schimburi de plante, de idei. Avem grădinari mai pricepuți, dar și amatori. Nu este o rușine dacă nu iese o plantă, dacă nu rodește. Numai membrii pot intra în grădină când vor. Dar organizăm evenimente pentru publicul larg: zile de familie, ziua polenizatorilor, ziua păsărilor. Acestea sunt organizate pentru familii, deoarece credem că microclimatul ideal pentru educație este familia.
Ce înseamnă, practic, grădinărit sustenabil?
În termeni de grădinărit, înseamnă să folosești resursele care sunt deja acolo, lângă tine, și să creezi un ciclu. Să compostezi plantele care sunt nefolositoare altfel, să folosești mulci pentru a evita buruienile și pentru a păstra umezeala solului, să folosești substanțe bio pentru pesticide (de exemplu, zeama de urzică). Dar sustenabilitatea, de fapt, este legată de om. Sustenabilitatea pentru mine înseamnă motivația de a face ceva pe termen lung. Asta se poate realiza numai dacă avem sentimentul de reușită. Reușita de a aparține unei comunități. Grădina este comunitară deoarece poate să ofere sentimentul de reușită pe mai multe planuri.
Advertorial!
Trimite articolul
XFoarte frumos. Mulțumim.