Oradea are un rol important în apariţia unei forme de artă muzicală a secolului XX, şi anume bebop. Este afirmaţia lui A.G. Weinberger, muzician, compozitor, producător și eseist, vicepreședinte al Institutului Cultural Român (ICR). Acesta şi-a lansat de curând, la Oradea, cartea „Muzica între libertate și manipulare”, apărută anul acesta la Editura Integral, din Bucureşti. Evenimentul a avut loc în parcul Muzeului Țării Crișurilor, în cadrul Conferințelor Tipografiei de idei.

„Până în anii ’40, jazz-ul era muzica de larg consum. Lumea dansa pe jazz, pe swing, pe ragtime, pe charleston. Până a apărut ceva pe care nu se mai putea dansa, pentru că avea tempo-ul mult prea rapid. Fiecare decadă a secolului trecut a adus o nouă formă de maşină, un nou tip de modă, un nou dans şi un nou tip de drog. În anii ’40 a apărut ceea ce noi astăzi numim heroină. Pe atunci, muzicienii au început să o consume, iar au început să cânte foarte, foarte rapid. Cred că atunci când nu se mai poate dansa, apare forma de artă. O astfel de formă de artă s-a numit bebop jazz, cu nume ca Charlie Parker, Charles Mingus, Thelonious Monk, Dizzy Gillespie şi mulţi alţii. Dar dacă nu era Oradea, acest stil muzical, prima formă de artă a muzicii jazz, n-ar fi apărut”, a povestit orădenilor A.G. Weinberger.

Charles Rothschild şi Rózsika

Exista în acei ani, în Oradea, o familie foarte bogată, care s-a numit von Wertheimstein. În cimitirul evreiesc din Velenţa se află piatra funerară a acestei familii. Familia von Wertheimstein a fost una dintre primele familii evreiești înnobilate din Europa, fără a se fi convertit în prealabil la creștinism.

Baronul Alfred Edler von Wertheimstein (1843-1918) a fost un ofițer în retragere al armatei austro-ungare. S-a căsătorit cu Marie Grósz (1845-1904) și au avut împreună şapte copii: Rózsika, Viktor Edler, Clarisse, Heinrich, Aranka, Charlotte Edle, Adrienne Edle. Rózsika a fost o renumită jucătoare de tenis, un sport dedicat exclusiv aristocrației în perioada respectivă.

În anii 1900, apare în Oradea Charles Rothschild, membru al celebrei familii. Charles Rothschild era entomolog şi a venit să colecteze… fluturi. Familia von Wertheimstein avea o fiică, pe nume Rózsika Edler von Wertheimstein. Născută la 15 octombrie 1870, la Oradea, era unul din cei şapte copii pe care îi avea ofiţerul aurstro-ungar Alfred Edler von Wertheimstein cu orădeanca Marie von Wertheimstein (Grosz).

Familia von Wertheimstein, auzind că vine un membru al familiei Rothschild în Oradea, a organizat o petrecere. Acolo s-au întâlnit Charles şi Rózsika. S-au plăcut şi s-au căsătorit la Viena, la 6 februarie 1907, după care s-au mutat în oraşul englez Tring. Cei doi au avut patru copii: Miriam, Elizabeth Charlotte, Victor şi Pannonica. Soția sa fiind cetățean al Austro-Ungariei, Charles Rothschild a ajuns să își cumpere teren și să își construiască o proprietate de vacanță în Ciutelec, care a fost naţionalizată în 1948.

Charles s-a îmbolnăvit de encefalită cronică, acest fapt împingându-l spre sinucidere, la 12 octombrie 1923, pe când avea doar 46 de ani. După moartea tragică a soțului, Rózsika și-a crescut singură cei patru copii. Ea a murit la 30 iunie 1940, la Londra, la vârsta de 69 ani.

Fascinată de jazz

Pannonica Rothschild, cea mai mică dintre fraţi, era şi cea mai rebelă. Tatăl ei a numit-o – a spus ea – după un fluture rar, pe care îl identificase în timpul unei vizite la moșia familiei din partea soției sale.

S-a căsătorit în 1935 cu baronul Jules de Koenigswarter, pilot de avion devenit erou de razboi. Pannonica a fost în timpul celui de-al Doilea Război Mondial membră a Rezistentei franceze. Au trăit într-un castel din nord-vestul Franţei. După război, s-a mutat împreună cu soţul ei în Mexic, dar nu i-a plăcut în Mexico City, iar viaţa de familie şi-a dat seama că nu este pentru ea. Au avut cinci copii.

La jumătatea anilor ’50 a plecat la New York, unde a locuit pentru mult timp într-un apartament închiriat la hotelul Stanhope, de pe Fifth Avenue. Acolo a început povestea vieţii ei. În New York exista un club faimos, Village Vanguard, unde ani de zile ea a avut o masă rezervată, la care stătea impunătoare cu haina sa de blană şi ţigara lungă, în faţa scenei, fascinată de jazz. Era o aristocrată albă, printre jazzmeni de culoare.

A fost partenera de viaţă a geniul jazzului american, Thelonious Monk. Pannonica, sau cum i se mai spunea „Nica”, se plimba într-un Bentley-Cabrio dintr-un club în altul, iar spre orele dimineţii, îi aduna pe toţi muzicienii în apartamentul ei luxos din Stanhope, denumit şi Cathouse, unde începeau adevarate jam-sessions. Se spune că Pannonica le plătea muzicienilor amanetul ca să îşi recupereze intrumentele, le plătea medicamentele, deseori mâncarea și chiriile.

Îngerul păzitor al muzicienilor

Pannonica era baronesa jazz-ului. A fost necunoscută de publicul larg, dar era denumită de cunoscători baronesa jazz-ului sau baronesa bebop. A preferat să stea în umbra marilor muzicieni de jazz bebop, să îi sprijine în carieră şi să îi ajute în cele mai dificile momente ale vieţii lor. A fost îngerul lor păzitor. Ca să scape de mulţimea de musafiri de culoare, cei de la hotelul Stanhope i-au dublat baronesei de câteva ori chiria, dar degeaba, muzicienii de jazz îşi făcuseră adapost în apartamentul ei.

Saxofonistul şi compozitorul Charlie Parker, unul dintre cei mai mari muzicieni ai jazz-ului, a murit în apartamentul ei din New York, la 12 martie 1955. Acesta a fost finalul şederii ei la Stanhope. Pannonica s-a mutat în Bolivar Hotel, în Central Park West, unde i-a primit ca înainte pe muzicieni.

„Dacă jazzul este frumos, înseamnă că şi sufletul muzicienilor trebuie să fie la fel”, a spus cândva Pannonica de Koenigswarter. Când a murit, la 30 noiembrie 1988, conform testamentului, trupul i-a fost ars, iar cenuşa i-a fost răspândită peste râul Hudson, pe muzica lui Thelonious Monk, „Round Midnight”.

Carte şi film documentar

Fotografiile şi interviurile ei cu muzicienii de jazz au stat închise zeci de ani într-o ladă, în ultima ei locuinţă din New Jersey. Ulterior, o nepoată de-a sa, Nadine de Koenigswarter, le-a găsit şi le-a adunat în volumul „Les musiciens de jazz et leurs trois voeux” (Muzicienii de jazz si cele trei dorinţe ale lor), apărut în octombrie 2006, la Buchet Castel. Cartea conţine interviuri şi fotografii cu 300 de muzicieni de jazz, materialele realizate de Pannonica între 1961 şi 1964.

O altă nepoată de-a sa, Hannah Rothschild, a regizat un documentar intitulat „The Jazz Baroness / Baronesa Jazz-ului” (2009) despre mătușa ei, Pannonica „Nica” Rothschild. Filmul explorează viața baronesei, pasiunea ei pentru jazz și relațiile sale strânse cu muzicieni precum Thelonious Monk, scena jazz din New York în anii 1950 și 1960, stilul ei de viață neconvențional și dedicarea față de muzicienii pe care i-a susținut. Helen Mirren îi oferă vocea în documentar, folosind fragmente din jurnalele sale și interviuri, conform Muzeului de Arte Frumoase din Houston. Documentarul include interviuri cu personalități precum Chico Hamilton, Sonny Rollins, Thelonious Monk Jr. și Quincy Jones, precum și imagini de arhivă cu Pannonica și Monk.

„Să fiţi mândri, că dacă n-ar fi fost Oradea, n-ar fi fost bebop music. Dacă nu ar fi fost bebop music, nu ar fi fost tot ce ştim noi astăzi despre jazz. Familia von Wertheimstein – Rózsika – Pannonica sau Nica, pentru că asta a fost porecla ei, au avut un rol decisiv. Multe piese s-au scris pentru ea, despre ea: «Nica-s dream», «Nica, my love», «Pannonica», piese care au intrat în standardul muzicienilor de jazz”, şi-a încheiat pledoaria A.G. Weinberger.