În România, copiii crescuți în centrele de plasament părăsesc sistemul de protecție specială la împlinirea vârstei de 18 ani. Din acel moment, responsabilitatea pentru viața lor le revine aproape exclusiv lor înșiși. Statul oferă o indemnizație la ieșirea din sistem și un stimulent financiar lunar, de aproximativ 3.000 de lei, condiționat de angajare sau continuarea studiilor, precum și alocația de plasament, care poate fi acordată până la 26 de ani în cazul elevilor și studenților.

În Bihor, conform informațiilor de pe site-ul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, în septembrie 2025 existau doar 21 de tineri cu vârsta de peste 18 ani care urmau o formă de învățământ (18 învățământ preuniversitar, iar 3 învățământ universitar). Pentru mulți dintre acești tineri, sprijinul financiar nu reușește însă să compenseze lipsa unei pregătiri reale pentru viața independentă. Integrarea socială, găsirea unui loc de muncă și a unei locuințe devin obstacole majore, mai ales pentru cei care nu continuă studiile și care sunt nevoiți să se descurce singuri, expuși riscului de excluziune socială și lipsei unui adăpost stabil.

O tranziție bruscă, bani puțini și prea puțină pregătire

Potrivit unei analize realizate de PressOne în 2024, aproximativ 10.300 de tineri se aflau sub măsura de protecție specială în centrele de plasament din România. La ieșirea din sistem, mulți dintre ei se lovesc de o realitate pentru care nu au fost pregătiți, chiar dacă beneficiază de sprijin financiar din partea statului. Măsura acordării stimulentului lunar a fost introdusă în 2022, cu scopul de a încuraja dezinstituționalizarea și de a sprijini integrarea tinerilor în societate.

La aproape doi ani de la aplicare, efectele sunt însă inegale. În practică, numeroși tineri părăsesc centrele fără noțiuni elementare despre gestionarea banilor, menținerea unui loc de muncă sau organizarea unei vieți autonome.

„Nu e suficient doar să le dai niște bani și să îi arunci în stradă. E un plus, dar dacă nu știu să-i gestioneze poate fi mai rău decât dacă nu le-ai da deloc”, avertizează Vișinel Bălan, fost beneficiar al sistemului de protecție specială, citat de PressOne.

Acesta explică faptul că, din cei aproximativ 3.000 de lei primiți lunar, o mare parte se duce pe chirie, iar restul trebuie administrat cu grijă pentru a acoperi cheltuielile curente. Deși, teoretic, tinerii instituționalizați ar trebui să parcurgă programe de formare a abilităților de viață independentă, realitatea diferă de la un centru la altul. Lipsa unui plan concret de tranziție, interesul scăzut al personalului și responsabilitatea pasată între instituții fac ca trecerea la viața adultă să fie, pentru mulți, una bruscă și nestructurată.

Un sprijin concret în Bihor: Centrul Social „Dignitas”

În acest peisaj complicat, există și exemple de intervenții care încearcă să ofere mai mult decât un ajutor financiar. În județul Bihor funcționează Centrul Social „Dignitas”, o unitate de asistență socială dedicată bărbaților adulți care au părăsit sistemul de protecție a copilului, nu au locuință și nu dispun de resursele necesare pentru a trăi independent.

Centrul are o capacitate de 28 de locuri, iar în prezent sunt cazate 16 persoane. Toți beneficiarii participă la consiliere și sunt sprijiniți în procesul de integrare socială și profesională, cu scopul prevenirii excluziunii sociale și al dobândirii autonomiei. Accesul în centru se face în urma unei cereri analizate de Comisia Socială.

„Sunt în general persoane care provin din centrele de plasament din Oradea sau din județ. Fac o cerere către noi, care este analizată în Comisia Socială. Noi îi primim, în general, dar verificăm dacă au datorii, amenzi sau infracțiuni. Le dăm șanse și acestora, doar că nu vrem să îi influențeze negativ pe cei care muncesc și își văd de treaba lor”, a explicat Anca Grama, directoarea Direcției de Asistență Socială Oradea.

Potrivit acesteia, tinerii care sunt angajați sau se află în căutarea unui loc de muncă sunt sprijiniți activ de asistenții sociali. „Dacă sunt tineri care vor să se integreze, îi ajutăm inclusiv să își găsească de lucru”, a precizat Anca Grama, menționând că în centru se află și un beneficiar încadrat în grad de handicap. Viața în centru nu înseamnă doar adăpost, ci și un proces dificil de reconstrucție personală. „Fiecare are povestea lui. Munca cu ei este uneori mai dificilă, pentru că vin cu multe nemulțumiri. Viața a fost dură cu ei, au trecut printr-o lipsă acută de afecțiune”, a mai spus directoarea DAS Oradea. Aceasta subliniază că, deși sunt adulți, unii dintre beneficiari se comportă încă precum niște copii, iar sprijinul constant este esențial. „Am avut înainte și un centru pentru fete, „Candeo”, dar l-am închis din lipsă de beneficiari. Fetele au plecat, s-au angajat, și-au făcut familii. Fetele se desprind mai ușor”, explică directoarea. Pentru băieți, desprinderea de centru este cea mai mare provocare.

„Am avut cazuri în care unii tineri au primit locuințe ANL, dar s-au întors în centru. Când locuiești singur și trebuie să te descurci cu toate cheltuielile, te sperii. Aici există sentimentul de apartenență, de casă a lor. Au un asistent social care îi ascultă, iar asta contează enorm pentru oameni cu un astfel de trecut”, a concluzionat Anca Grama.