Având ca temă „Comedia lumii”, la prima ediţie cu teatru a Conferinţelor Dilema Veche, Teatrul Act din Bucureşti a fost inclus în program cu două spectacole, două tipuri de umor: cel al lui Caragiale şi cel al lui Creangă.

Vineri seara s-a jucat „ROSTO”, un spectacol de teatru după I.L. Caragiale în viziunea regizorală a lui Alexandru Dabija, cel care a semnat şi scenografia. Din distribuţie au făcut parte actorii: Marcel Iureș, Dan Rădulescu și Ionuț Toader. Spectacol alb-negru pune în legătură prin dramatizarea lui Alexandru Dabija fragmente din mai multe schițe ale marelui scriitor, trecându-ne prin sforăriile unei societăţi bolnave şi corupte.

La finalul spectacolului, au urcat pe scenă Sever Voinescu, redactorul şef al revistei Dilema Veche, criticul de teatru George Banu şi actorul Marcel Iureş, pentru o discuţie pe marginea textului caragialesc şi pentru un dialog cu publicul.

Scriitoarea Adriana Babeţi menţiona cu o seară înainte în conferinţa sa despre râsul îngerilor care armonizează şi râsul diavolilor care dezbină, un râs al lucidităţii în viziunea lui Milan Kundera. „Unde se înscrie râsul caragialian?” a fost prima întrebare adresată de Sever Voinescu criticului George Banu. „Mi se pare a fi un râs de luciditate, un râs care descoperă şi joacă foarte mult stereotipuri”, spune criticul. Din perspectiva domniei sale, râsul lui Caragiale este un râs evident, constant, de superioritate faţă de ce se întâmplă pe scenă, unde vezi personaje prizoniere ale locurilor comune, prizoniere stereotipurilor.

Între râsul îngerilor şi râsul diavolilor există râsul absurd, în care spectatorii se bucură de prostia celor de pe scenă, simţindu-se superiori pentru că ei trăiesc viaţa, faţă de personajele prinse într-un mecanism al repetiţiilor. „Acest comic de absurd nu este străin vieţii. Dar această viaţă nu apare sub forma unei copii, a unui simplu reflex. Ce ni se arată şi ne ameninţă pe toţi este tocmai faptul de a vorbi fără viaţă, fără fluiditate, de a fi prizonieri ai limbii. În acelaşi timp Caragiale a descoperit şi comicul politic care i-a permis, şi ne permite şi nouă astăzi, să regăsim tema scrisorii pierdute. E un geniu din punct de vedere comic pentru că tot el a decoperit şi comicul ludic în «D’ale carnavalului»”, spune George Banu.

[eadvert]

Să nu-l duşmănim, el ne vrea binele

Comicul lui Caragiale este comicul care se află la frontiera între vechea epocă a comicului de situaţie şi comicul modern, al absurdului, pe care Eugen Ionescu îl va dezvolta, subliniază criticul de teatru.

„Caragiale îşi iubeşte poporul, fiind extrem de crud cu el. Din păcate, ceea ce s-a făcut în ultima sută de ani e un caraghioslîc. E atât de crud ceea ce face Caragiale încât noi caricaturizăm. Nişte membrii ai unei societăţi care a descoperit cu stupoare progresul, cum ar fi trenul, erau cât pe-aci să îl linşeze pe Caragiale pentru că i-a arătat chiar aşa cum erau ei. Acum noi avem un motiv de mândrie, pentru că de la Washington până în Australia, şi de la Stockholm până jos, în Cornul Africii, el e valabil peste tot”, spune actorul Marcel Iureş, care ne îndeamnă să nu-l duşmănim pe Caragiale, pentru că el ne vrea binele: „Orice doctorie care trebuie să îţi facă bine are ceva amar, ceva astringent. Caragiale e ca o doctorie. Dar mă tem că avem nevoie de o doctorie mult mai puternică”.

Caragiale a inventat o limbă, recuperând limba din berării, din mahalale, din presa vremii. Totul este comic pentru că oamenii sunt variaţi şi complecşi. Dar în ciuda situaţiilor comice, se joacă dramatic.

„Caragiale nu este cinic. La Caragiale este acest râs liberator. Râsul, mai degrabă decât tragicul, socializează, ne uneşte. Caragiale produce această stare intermediară a unui comic impur”, spune George Banu.

Vedem, râdem, simţim critica, dar nu îndreptăm, continuând să fim aşa, observă Sever Voinescu citând şi o întrebare din public. „Între cultură şi educaţie există intersecţii. Dar nu merg împreună şi n-au mers niciodată. De asta există elite, de asta există subculturi, există eşecuri uriaşe. Ca diferenţa între justiţie şi dreptate. N-ajungem niciodată să ţinem în mână firele astea două. Vă dau un singur exemplu. Pe o tăbliţă de acum 6000 de ani, în Egipt, cineva a găsit o scriere a unui preot, care spunea aşa: «Lumea se duce dracului, decade, o să moară. Copii nu mai ascultă de părinţi!» E atât de contemporan!”, a punctat Marcel Iureş concluzionând: „Caragiale ar trebui predat în şcoală ca pe un lucru preţios”.

Conferinţele Dilema veche se vor încheia în această seară cu spectacolul Teatrului Act, „Moş Nichifor”, după „Moș Nichifor Coțcariul” de Ion Creangă, tot în regia lui Alexandru Dabija.