Programul de joi seara al filarmonicii cuprinde două lucrări deosebite. În prima parte se va asculta Concertul nr. 1 pentru vioară și orchestră în la minor, op. 28 de Karl Goldmark, compozitor vienez de origine maghiară, născut în Ungaria, la Veszprém.

Protejatul lui Franz Liszt, considerat în epoca sa ca fiind cel mai important compozitor maghiar după acesta, Goldmark a fost un excelent violonist şi dascăl, avându-l printre studenţii săi pe Jean Sibelius. Concertul pentru vioară a fost compus în 1877 și a avut premiera în Bremen.

Un concert dificil

Pentru acest concert, solista invitată este violonista germană Nina Karmon. Artista a absolvit Universitatea „Hans-Eisler” din Berlin. Violonista germană a cântat Sibelius la Oradea în 2016, prima apariţie cu orchestra filarmonicii orădene având loc în 2008, cu concertul de Brahms.
„Poate concertul de Goldmark în această zonă geografică este mai cunoscut, dar nu prea este cântat în Germania.

Când am fost întrebată acum doi ani de orchestra germană dacă aş dori să îl învăţ, pentru că nu făcea parte din repertoriul meu şi doreau să îl includă în program, am fost foarte fericită să îl cânt. Este un concert provocator, dificil. Va fi pentru a doua oară când am să îl interpretez şi sunt recunoscătoare filarmonicii din Oradea că l-au inclus în program. E un prieten muzical relativ nou pentru mine, dar abia aştept să cânt acest concert aici.”

Conducerea muzicală a concertului aparţine dirijorului permanent la Filarmonicii, Romeo Rîmbu, care se află la prima colaborare cu violonista germană. Acesta precizează că în ceea ce priveşte dificultăţile concertului de Goldmark, partea solistică este mai importantă decât la alte concerte unde, în romantism, are loc un dialog, orchestra având rol de partener, spre deosebire de clasicism, unde solistul cântă şi orchestra acompaniază. Aici rolul solistului este dominant, şi asta înseamnă mai multă responsabilitate pentru acesta.

În cea de-a doua parte a concertului se va audia Simfonia nr. 15 în La major, op. 141m de Dimitri Şostakovici. Reprezentant al neoclasicismului, Şostakovici este cel mai de seamă simfonist al secolului al XX-lea. Simfonia, ce datează din 1971, este ultima sa lucrare în acest gen. „Limbajul elaborat de Şostakovici este de fapt deosebit de greu de definit, fiind unul de o profundă intelectualitate şi sensibilitate, rezultatul unei rezistenţe lăutrice a omului creator în faţa regimului stalinist şi totodată o reacţie de ironie amară, ce rămâne mascată celor neiniţiaţi, cu un cinism aspru la adresa contemporaneităţii”, explică directorul artistic al Filarmonicii, Kurucz Tibor.

O provocare psihologică

Maestrul Rîmbu subliniază personalitatea lui Şostakovici, care era una complexă. Acesta a trebuit să se orienteze în aşa fel încât să poată scrie într-un limbaj pe care şi l-a dorit, însă constrângerile ideologice ale regimului l-au împiedicat. Totuşi, a reuşit să estompeze şi să spună ce are de spus, însă într-un mod foarte subtil.

„Ca să dau un exemplu relevant care dezvăluie personalitatea lui Şostakovici, acesta avea în casă foarte multe ceasuri mecanice şi toate erau reglate să arate aceeaşi oră. Sau îşi trimitea singur cărţi poştale ca să vadă dacă se întorc, dacă funcţionează poşta. În Simfonia nr. 15, care este ultima la maturitate, apelează la nişte citate. De exemplu, în prima parte a simfoniei cântă de patru ori o melodie din Wilhelm Tell, de Rossini. Fiind întrebat de ce a inlcus această melodie,

Şostakovici a răspuns: «Să fi folosit eu oare aşa ceva? M-aş mira!» Adevărul este că a schimbat o singură notă, o chichiţă care denotă caracterul lui. În momentul în care interpretezi o lucrare, trebuie să fii familiarizat cu compozitorul şi din punct de vedere psihologic, pentru a-l înţelege mai bine. În acest sens, el este o mare provocare psihologică, pe lângă faptul că are un limbaj foarte evoluat”, spune dirijorul.

Maestrul Rîmbu a ţinut să precizeze că în contextul actual, filarmonicile româneşti abordează cu mare greutate muzica secolului al XX-lea din considerente financiare, pentru că este tot mai greu cu plata drepturilor de autor. Costă destul de mult şi din acest motiv, accesul este destul de limitat. De aceea, spune acesta, din când în când, ca strategie a Filarmonicii, atât orchestra cât şi publicul au nevoie să asimileze şi muzică mai modernă, pentru că nu putem să rămânem cantonaţi doar în clasicism şi romantism.