Apărător al românilor din Italia

De Crina Dobocan
Apărător al românilor din Italia
„Datoria mea este de a reprezenta clientul, nu de a deveni simpatic procurorilor”, spune avocatul Gabriele Dallara, care a reprezentat cu succes mai mulţi români în Italia.

Jurnal bihorean: Cum ați ajuns să reprezentați românii și ce v-a determinat să îi alegeți pe ei sau ei v-au ales pe dumneavoastră?
Gabriele Dallara: O întrebare interesantă. România a intrat în Comunitatea Europeană la 1 ianuarie 2007. Înainte de această dată, cetățenii români erau tratați ca extracomunitari. În această situaţie se regăseau şi românii care, între anii 2005-2007, au fost reţinuţi pentru că se aflau pe teritoriul Italiei fără permis de şedere. Astfel, atunci când erau reţinuţi pentru că intrau în Italia fără permis de şedere, eu, împreună cu alţi patru colegi de-ai mei, le ceream judecătorilor să nu îi trateze pe români ca pe nişte cetăţeni extracomunitari, pentru că România era pe cale să intre în Uniunea Europeană. De altfel, în acea perioadă exista deja o convenţie care asigura că România va intra în Comunitatea Europeană în anul 2007.

Astfel, am deschis un filon de jurisprudenţă. Mai mulţi judecători au îmbrăţişat această idee. În felul acesta, i-am convins pe judecători, mulți români închiși pentru această „infracţiune” fiind eliberaţi. Iar vestea s-a răspândit repede printre români. În felul acesta, am devenit cunoscut printre români, iar relaţia cu comunitatea românească s-a extins şi intensificat, inclusiv prin colaborarea cu diverse asociaţii şi instituţii al căror obiectiv era lupta pentru drepturile cetăţenilor români.

Mulţi cetăţeni români au apelat la mine pentru chestiuni care privesc imigraţia. Am soluţionat şi cazuri penale, dar mai ales cazuri în care românii erau victime. Ca să exemplific, am fost angajat într-un caz în care un copil de doi ani şi jumătate – Luca, a murit în Italia înecat într-o piscină. Nu doar administratorul piscinei, cât mai ales părinţii copilului, au fost cei inculpaţi. Am reprezentat părinţii dovedind în instanţă că ei sunt victimele, nu vinovaţii. În realitate, copilul a scăpat din mâinile părinţilor, a fugit spre piscină şi tragedia s-a produs.

Astfel, administratorul piscinei – un preot catolic, a fost condamnat pentru omucid. Cred că este pentru prima oară în Italia când s-a întâmplat o astfel de condamnare. Apărând aceşti părinţi, mi s-a creat o faimă în rândul românilor. Apoi, am început colaborarea cu unele asociaţii româneşti din Italia şi, din acel moment, am început să am tot mai multe cazuri. Spre exemplu, anul trecut am fost contactat de părinţii unui copil decedat după ce medicul pediatru care l-a consultat, l-a trimis acasă, chiar dacă avea febră. Procesul e încă în derulare, în ciuda faptului că procurorii au cerut arhivarea cazului. Voi lupta pentru acest caz, pentru ca medicul pediatru să fie deservit justiţiei.

JB: Cum se desfăşoară colaborarea cu românii?
G.D.: Colaborarea cu românii este foarte bună. Din păcate, există anumite prejudecăţi faţă de români în Italia. Eu cred că toţi suntem egali şi că trebuie să fim trataţi fiecare individual. Există persoane care se comportă exemplar, iar altele care comit fapte reprobabile. Dar asta nu e doar printre români, ci şi printre italieni. Am întâlnit printre români multe persoane extraordinare.

De altfel, am foarte mulţi prieteni români. Am cunoscut şi persoane de rea-credinţă. Majoritatea românilor care ajung în Italia, poate peste 90%, vin aici ca să lucreze sau pentru interese economice. Unii sunt în căutarea unui loc de muncă, alţii sunt invitaţi de prieteni ori de familie. Unii se integrează şi se fac respectaţi. Dar există şi alţii – cum se întâmplă şi printre italieni ori oricare altă naţiune, care comit infracţiuni. Este dreptul lor să fie apăraţi. Mie personal, mi se întâmplă să apăr mai mult persoanele care sunt victime sau nedreptăţite şi nu inculpate. În ambele cazuri relatate anterior, procurorii au cerut arhivarea cazurilor, dar eu am luptat pentru aceste cauze până la capăt şi am izbutit.

JB: Care sunt principalele probleme cu care se confruntă clienţii dvs., românii din Italia?
G.D.: Am apărat şi români de cetăţenie rromă care, chiar şi pentru mici furtişaguri, au fost deserviţi justiţiei. În urmă cu câţiva ani, am apărat un rrom care a fost încarcerat, dacă nu mă înşel, 3 sau 4 luni, pentru că a furat bateria de la o maşină. În fapt, o baterie uzată, dintr-un parc de dezmembrări auto.

Clientul meu a fost ajutat de un prieten de-al său – tot rrom. Când au fost să recupereze bateria, amicul clientului meu l-a împins pe unul dintre carabinieri. Astfel că, dintr-o complicitate la furt, acesta a fost reţinut pentru ultraj. Nu eu l-am reprezentat iniţial. Dar m-a căutat şi am reuşit să-l scot de închisoare. Nu am avut un mare câştig financiar, dar am avut cea mai mare bucurie când am reuşit să îi conving pe judecători să-l elibereze şi, astfel, să-l redau mamei sale. Acestea sunt micile satisfacţii, nu câştigurile materiale.

Apoi, mai sunt cazuri nu foarte interesante, mici furtișaguri. Acum îmi aduc aminte de un caz. Există în Italia un lanț de magazine de mobilă. O vând şi o livrează acasă la cumpărători. Băieții care lucrau în sectorul transport al magazinului și se ocupau de montaj erau aproape toți români. În urmă cu câțiva ani, ei au intrat în grevă. Se întâmpla la Firenze. Poliţia şi autorităţile au intervenit şi s-a ajuns la încăierări. Împreună cu alţi doi colegi, am intrat în această cauză, ca apărători ai românilor. Ei trebuiau să-şi primească drepturile salariale care li se cuveneau. Cauza a avut şi o latură penală, pentru că unii dintre ei au fost denunţaţi pentru încăierarea cu poliţiştii.

Un alt caz a fost acela în care a trebuit să apăr părinţii unei fete care îi acuza că o obligau să se prostitueze. Îmi vine în minte şi cazul unui tânăr român condamnat la peste doi ani de închisoare pentru că a fost prins cu droguri în casă. Pentru uz personal – spunea el.

JB: În Italia, pentru aceste mici furtișaguri – cum le numiţi, sunt arestate persoanele care le comit?
G.D.: Da, sunt arestate. Deseori stau și în închisoare câteva luni de zile.

JB: Care a fost cel mai greu caz pe care l-aţi câştigat?
G.D.: Dintr-un punct de vedere emoţional, de departe este cazul Andreei Cristina Zamfir torturată de un instalator de 55 de ani din Florenţa, Riccardo Viti – suspect şi în alte nouă cazuri de agresiuni sexuale şi acte de tortură. Este un caz cunoscut atât în Italia, cât şi în România. Românca omorâta la Florenţa a fost victima unui joc erotic pentru care clientul a plătit 30 de euro.

Românca, care a fost violată şi torturată, a fost găsită moartă la periferia oraşului Florenţa. Cazul nu a fost dificil din punct de vedere tehnic, deoarece asasinul şi-a recunoscut fapta. A fost greu, datorită modului în care a fost ucisă victima – foarte brutal, crucificată la propriu. Apoi, ascultând şi celelalte victime ale monstrului italian şi aflând modul violent în care au fost atacate şi ele, nu poţi să rămâi insensibil. Se pare că Cristina Zamfir a făcut-o o singură dată, doar atunci.

JB: Care este cea mai mare provocare a avocatului în Italia?
G.D.: În general, în Italia, avocaţii nu sunt pe picior de egalitate cu procurorii, chiar dacă, în teorie, în proces, acuzarea şi apărarea trebuie să fie egală în faţa judecătorului. Din păcate, de multe ori, judecătorul dă dreptate procuratorului și nu apărătorului. Există, de asemenea, cazuri în care judecătorii nu îi tratează bine pe avocaţi. Cred că fiecare avocat trebuie privit în parte şi că fiecare avocat trebuie să aibă o atitudine corectă şi fermă în faţa judecătorului, să ştie să se facă respectat de acesta. Pentru că dacă un judecător vede că avocatului îi este frică, profită.

Totodată, cred că dacă îi arăţi judecătorului că nu îţi este teamă, că nu faci compromisuri, că nu pleci capul, că nu laşi lucrurile în voia lor, că îţi asumi şi că avocatul trebuie să apere chiar şi ultimele persoane (într-una dintre cauze, un rrom care şi-a pierdut un fiu), atunci totul este bine. Pe mine însă nu mă interesează că s-au născut unele antipatii, pentru că am pledat împotriva procuraturii. Datoria mea este de a apăra clientul, oricare ar fi el, nu de a deveni simpatic procurorilor.

Acesta cred că ar trebui să fie farul care să arunce lumină asupra activităţii fiecărui avocat: de a nu îi fi frică că, avocat fiind, ar putea deveni antipatic cuiva – judecător sau procuror. Desigur, asta nu înseamnă să te lupţi cu judecătorul, pentru că în final, sentinţa e scrisă de judecător. Dar e important să îl ajuţi să înţeleagă că nu cedezi foarte uşor, că mergi înainte pentru a-ţi atinge obiectivul. Aceasta ar trebui să fie o datorie a tuturor avocaţilor. Poate că vreun coleg nu face așa, dar eu încerc să fac așa.

Impresie proastă la Tribunal

JB: Înainte de a începe interviul îmi spuneaţi că aţi fost la Tribunalul Bihor, unde aţi asistat la câteva procese penale. Nu știu cât de bine cunoașteți legislația românească, dar aș vrea să vă întreb dacă are ceva unic, diferit de cea italiană?
G.D.: Am notat imediat o lucru care nu mi-a plăcut. Am fost să vedem un proces penal, în faza de apel, cred. Am observat că judecătorul, atunci când nu este prezent avocatul unei părți, acesta cere direct părții imputate ce dorește. Această persoană, cred că era un rrom, era foarte intimidată, îi era greu să vorbească cu judecătorul, cu atât mai mult că nu știa ce să spună, nu a înțeles ce vroia judecătorul. Aproape că vroiam să intervin eu. (Glumesc). La noi există avocat din oficiu.

Nici la noi avocații din oficiu nu sunt bine plătiți și, de aceea, unii își permit să mai lipsească.
Dar, în cazul acesta, dacă avocatul din oficiu nu este prezent, judecătorul caută cu privirea un avocat prezent în sală și îi spune: tu trebuie să îl aperi pe acesta! Trebuie să fie prezent, fizic, obligatoriu, un avocat. Prin urmare, am observat că, cel puțin în două cazuri, astăzi, nu a fost prezent avocatul, iar judecătorul nu a substituit avocatul în lipsă cu un avocat aflat în sală care, chiar dacă nu știa nimic despre caz, ceva tot putea să spună. Însă a cerut direct intimatului: „ce vrea”, iar acesta nu știa ce să spună sau chiar dacă a spus ceva, au fost lucruri naive.

Aceasta nu mi-a făcut o părere prea bună. Am observat că cei doi, dacă ar fi avut un avocat lângă ei, ar fi putut spune ceva mai bine – tehnic vorbind, în favoarea lor. Judecătorul vroia să știe tehnic care era motivul apelului. Nu vreau să emit judecăți, dar aceasta este prima mea impresie. Nici nu știu daca este posibilă sau obligatorie prezenţa fizică a unui avocat în dreptul din românesc.

JB: Ce ne puteți spune despre celeritatea cu care se judecă cazurile în Italia?
G.D.: Depinde dacă sunt penale sau civile. Putem spune că cele civile pot merge până la un an sau doi ani, în unele cazuri, dacă este necesar. Dar depinde și de nivelul lor – pentru că în Italia avem judecători de pace. Depinde și de tipul de proces ales, dar și de mulți alți factori.

În cazul Cristinei Zamfir, unul penal, a fost foarte rapid procesul, pentru că a fost ales un timp de proces care se numește abreviat, abreviat în sensul că nu se audiază toți martorii, judecătorul se folosește de actele procuraturii. De ce se face acest proces și care este avantajul inculpatului? Acela că i se reduce o treime din pedeapsă.

În cazul Cristinei, ucigașul a primit 20 de ani. Trebuia să primească 30 de ani, dar pedeapsa i-a fost redusă cu 10 ani. Oricum, termenele în justiția italiană sunt mari, iar noi avocații ne și folosim de aceste termene în favoarea învinuiţilor, pentru că se pot prescrie faptele săvârșite. Se pot câștiga și astfel procesele.

JB: Cunoașteți situații de români exploatați? Au fost foarte des promovate cazurile din Sicilia, cu românce exploatate şi violate. Ce ne puteţi spune despre ele?
G.D.: Cunosc bine astfel de situații. Ne-am şi implicat cu reprezentanţii unei asociaţii în câteva cazuri de români exploataţi. Cât despre Sicilia, acolo nu este așa de ușor. Este nevoie chiar și de mijloace financiare, care nu sunt nici la îndemâna unui avocat sau a vreunei asociații. Situația este extinsă și exploatarea este foarte generalizată în acele zone. Este clar că un singur avocat, și nu din frică, nu poate face mare lucru. În această meserie nu trebuie să-ţi fie frică. Dar acolo, ar trebui un efort mai amplu, poate susținut de Consulatul României. Dacă s-ar face măcar presiuni din partea consulatului…

JB: Femeile raportează starea în care se află. Pot să o facă sau se complac?
G.D.: Eu nu am avut nici un caz direct. Dar cred că, din când în când, mai este câte o femeie care protestează, dar de una singură poate face prea puțin. Apoi este nevoie și de martori. Evident că, dacă nu are nici un martor, nu poate face nimic.

JB: Ce sfat le daţi românilor care se află în Italia?
G.D.: Mulți români care locuiesc în Italia sunt persoane integrate, care nu au nevoie de mine, dar dacă ar avea nevoie vreunul, pot să apeleze cu încredere.

JB: Unde ar putea să vă găsească românii care ar dori să ia legătura cu dvs.?
G.D.: Cetățenii români care doresc să ne contacteze direct, pot apela la un număr de telefon la care rãspunde o colaboratoare care vorbește nativ limba română, pentru explicarea pe scurt a cazului și pentru a face o programare (0039)3924972443. Puteți, de asemenea, scrie un e-mail în limba română la adresa: ep@studiolegaledallara.com. Toate acestea le găsiţi pe site-ul nostru: http://www.studiolegaledallara.com.



0Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase