E doar primul pas

De Camelia Busu
2Comentarii
E doar primul pas
În anii adolescenţei mele pletele erau o problemă, bărboşii erau rău văzuţi, iar dacă ascultai Rolling Stones, Led Zepplelin, Black Sabbath, până şi Pink Floyd, cu siguranţă aveai treabă cu necuratul. Am trecut peste „răscoala” din ’89 sperând că libertatea de exprimare, schimbarea mentalităţii şi deschiderea pe care ne-o putea oferi căderea cortinei de fier va spulbera concepţiile aberante legate de cei îmbrăcaţi în negru, în haine de piele, urcaţi pe motoare, ascultând AC/DC.

Din păcate nu s-a schimbat mare lucru. Dacă ai plete, barbă şi tatuaj, cu siguranţă vei avea un punct în minus la orice interviu te duci, chiar dacă pregătirea şi experienţa te recomandă în domeniul pe care ţi l-ai ales. Asculţi muzică „supărată” şi frecventezi cluburi de rockeri, cu siguranţă vei primi din partea multora eticheta de drogat sau alcoolic, element recalcitrant de evitat. Nu mai contează ce gândeşti, cine eşti ca om, nici măcar nu se obosesc să afle. Ignoranţa şi incultura îi fac să te încadreze automat într-o categorie departe de realitate.

Au fost mulţi tineri din rândul celor ce încă sunt blamaţi, care s-au sacrificat acum mai bine de 25 de ani. Şi pentru ce? Copiii mei sunt rockeri. Cum ar fi putut să fie altfel? Şi sunt mândră de ei. Au curajul să fie altfel, au personalitate puternică, sunt altruişti şi ştiu că atunci când se confruntă cu nedreptăţi trebuie să lupte pentru dreptul lor. Şi iată că au şi modele de oameni minunaţi în muzica pe care o ascultă. Şi mă gândesc nu mai departe de Adrian Despot şi Cezar Popescu de la formaţia Viţa de Vie, care au salvat vieţi în coşmarul din 30 octombrie şi au păstrat în discreţie gestul lor. Primul lucru după nenorocirea din clubul Colectiv pe care l-au făcut copiii mei a fost să mă întrebe ce pot ei să facă, cum pot să ajute. Mi s-a strâns sufletul zilele acestea. Puteau să fie ei acolo, puteam să fiu eu, putea să fie oricare şi oriunde în ţară. Dacă stau bine să mă gândesc, de câte ori am fost la concerte sau au fost copiii mei, niciodată nu mi-am pus problema că s-ar putea întâmpla ceva de genul tragediei din Bucureşti. Pentru că în club mergi să te distrezi, să socializezi, să asculţi muzică. Cu siguranţă nu ar trebui să fie grija mea dacă locaţia este sigură. Sunt atâţi alţii care ar trebui să îşi asume această responsabilitate din momentul în care au deschis o astfel de afacere.

Dar, iată, am ajuns în punctul în care stau să evaluez situaţia în momentul în care aleg să merg la un eveniment. Şi nu e deloc normal. Pentru asta s-a ieşit zilele acestea în stradă. Pentru a schimba lucrurile, pentru a opri sindromul românesc „merge şi aşa”, pentru asumarea responsabilităţii, pentru schimbarea celor ce se îmbuibă pe spinarea şi banii noştri, asta fiindu-le singura grijă. Pentru ca alţii părinţi să nu îşi mai plângă cu lacrimi de sânge copiii.

Şi un prim pas s-a realizat. Tot rockerii au început să mişte lumea! Sacrificiul lor a trezit spirite, mesajul lor s-a făcut auzit. Azi un primar şi premierul şi-au dat demisia. Dar mâine? Nu e suficient. Din spate vin oameni competenţi, responsabili, care pot să lupte pentru noi toţi? Eşalonul doi e altfel? Nici vorbă! Acesta ar trebui să fie doar începutul. Iar lupta din stradă ar trebui să se mute în conştiinţa fiecăruia dintre noi. Schimbarea trebuie să vină zi de zi: pe stradă, la locul de muncă, în localuri, în şcoli, în spitale, peste tot. Să învăţăm să nu mai tolerăm incompetenţa, prostia, să le arătăm în fiecare zi că nu mai tolerăm să fim prostiţi. Să îi „amendăm” acolo unde îi doare mai tare, în ziua votului. Să învăţăm să ne apărăm drepturile cunoscând şi apărând legea care trebuie să fie aceeaşi pentru toţi. Let’s rock! \m/



2Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

versiunea HTML a comentariilor