Interviu cu PSS Virgil Bercea, episcopul greco-catolic de Oradea: ,,Jocul este înţelepciunea copilăriei”

De Crina Dobocan
Reactualizat la:
Virgil Bercea
Virgil Bercea
Între copilăria generaţiilor din anii ’60 şi cea de acum există o diferenţă enormă. „Este firesc”, crede PSS Virgil Bercea, episcopul greco-catolic de Oradea, după cum reiese dintr-un interviu acordat în exclusivitate pentru Bihon.ro și Jurnal Bihorean.

Cum a fost copilăria dumneavoastră?

Virgil Bercea: Copilăria mea a fost din alte timpuri. Total din alte timpuri. Suntem foarte departe de copilărie, pentru că eu în acest an împlinesc 60 de ani. De altfel, eu am trăit într-un alt regim, iar tinerii de astăzi s-ar putea să nici nu reuşească să înţeleagă ceea ce voi spune.

Am crescut la ţară şi am avut cu adevărat o copilărie extraordinar de frumoasă.

Care sunt cele mai dragi amintiri din această etapă?

V.B.: O, foarte multe lucruri. Îmi amintesc de iernile când tata ne făcea patine din lemn şi toţi băieţii ne dădeam pe un pârâu îngheţat, situat în zona în care locuiam.

Apoi, primăvara, când ţesăla vacile, aduna părul şi făcea mingi cu care ne jucam. Aveam o groază de jocuri: un fel de oină sau ne jucam cu mingea pe poiată (nu mai ştiu exact ce era jocul respectiv). Fotbal jucam şi nu prea. Nu aveam unde să jucăm, eventual pe drum, dar rareori.

Ne jucam, de asemenea, de-a podarii. Atât de mult am fugit în jurul podurilor unii după alţii să ne prindem, încât nu mai ştiu cum rezistam. Primăvara era oricum extraordinar de frumoasă, pentru că ne jucam foarte mult cu mingea.

În acelaşi timp, primăvara şi spre începutul verii, noi, băieţii, făceam colecţii de ouă de păsări. Toţi băieţii eram implicaţi, iar colecţia o adunam în podul de la coteţul porcilor. Urcam prin toţi copacii posibili şi imposibili să le culegem. Eram foarte mulţi copii, şi fiecare avea colecţia lui.

Apoi, când ploua şi era vreme mai urâtă, mergeam cu vacile sau iarna cu oile şi ne făceam ţigări din pănuși de porumb şi în interior puneam părul de porumb. Sau frunze de trifoi. Oricum, nu am fumat şi nu fumez, dar atunci – eram doar băieţi pe câmp, şi cu toţii împreună – natural că am încercat.

Repet, am avut o copilărie extraordinară. Atât de mult ne-am jucat. Îi văd acum pe copii, în curtea şcolii – de dimineaţa, până pleacă acasă se joacă. Este extraordinar de frumos. Asta este ceea ce trebuie să facă ei, asta e munca pruncilor, activitatea lor principală. Prin joacă se învaţă foarte multe lucruri. Şi noi am învăţat atunci.

Aţi fost un copil cuminte?

V.B.: Da, am fost un copil cuminte. Principial nu am făcut rele, dar trăsnăi sigur am făcut. Nu cred că există copil care să nu fi făcut năzbâtii.

Vă amintiţi ce pozne făceaţi?

V.B.: Eram la şcoală odată, la fel – fugeam unii după alţii, am prins-o pe o fetiţă de rochie şi i s-a rupt rochia. Îţi dai seama ce problemă mare a fost (eram prin clasele I-IV)!

Altădată, cu băieţii am sărit peste nişte căpiţe de fân. Ne dădeam peste cap. Sărind, nu am pus bine capul şi m-am julit la ochi. Era să-mi intre paiele în ochi (erau şi paie mai groase). Am mers acasă, nu am spus nimic. Mama, desigur, a observat.

Îmi amintesc şi că odată, tot mic eram, am găsit în cămară o sticlă cu ţuică făcută de mama, cu zahăr ars, nu foarte multă. Mama m-a pus să dorm la prânz, ea era în altă cameră, ţesea. Sora mea nu era venită de la şcoală. Am luat-o, am gustat-o, mi s-a părut dulce. Am băut-o pe toată şi aşa m-am îmbătat. A ajuns sora mea acasă şi i-a spus mamei: ,,Haide, că moare Virgil!”. Eu eram mort de beat. Mama m-a luat, mi-a tras o mamă de bătaie şi m-a pus în pat. Până a doua zi la prânz nu m-am trezit. A fost învăţătură de minte. De atunci nu am mai băut niciodată.

Făceam o groază de năzbâtii. Eram o trupă de copii. Doamne, câte făceam!

Duminică seara, ne adunam toţi pe podul din faţa casei, iar un băiat din vecini, care ştia să cânte la acordeon, interpreta muzică populară, iar noi jucam de ne sfârâiau picioarele.

După ce am mai crescut, mergeam la joc în sat. În fiecare duminică ne adunam în sat şi jucam.
Iarna mergeam la săniuş, și cu patinele ălea de le ziceam „cegle”. Noi veneam cu hainele ude şi papucii îngheţaţi. Ne dureau mâinile de la frig. Veneam, ne încălzeam şi ieşeam iar la săniuş. Doamne, cât ne dădeam cu săniile! Nu aveam nimic. Acum copiii răcesc rapid.

Venea iarna, dar nimeni nu-şi făcea probleme că e zăpada mare. Zăpada era de un metru. Tata făcea cărările. Nu-şi făcea nimeni probleme. Aveam de toate: şi cartofi, şi pâine (făină făcea acasă mama), merele erau puse într-o groapă şi le scoteam la nevoie, aveam lapte, brânză (pentru că aveam vaci), aveam porc tăiat. Pentru noi nu era problemă.

Dacă ar fi să reîntoarceţi timpul, care ar fi momentul din copilărie pe care v-aţi dori să-l retrăiţi?

V.B.: Nu ştiu dacă e posibil să dăm timpul înapoi, însă mi-aş dori să retrăiesc întâlnirea cu unchiul meu (cardinalul Alexandru Todea – n.r.) când s-a întors din puşcărie. Era în 1964. Aveam 7 ani. Auzisem vorbindu-se despre dânsul, însă am fost aşa de impresionat când l-am văzut în carne şi oase! Pentru că era slab, cu nişte ochi mari, foarte expresivi. Era una ce ştiam eu, şi alta ce am descoperit. Mi-a creat o impresie atât de puternică.

În acelaşi timp, s-a comportat foarte frumos cu mine, a intrat în dialog cu mine, nu mai ştiu ce m-a întrebat, dar avea un mod de-a vorbi că pur şi simplu te făcea să te apropii de el. Am simțit pentru el respect. Oricum, sentimente de respect faţă de el mi-au sădit părinţii şi bunicii. Dar când ne-am văzut, a fost o apropiere extraordinară. Sunt momente care nu ţi se pot şterge din memorie.

Pentru mine, Preasfinţitul Todea a însemnat extraordinar de mult. Au fost momente atât de frumoase când venea şi celebra clandestin, la noi în casă, liturghia. Bunicul meu fusese cantor (făcuse şcoala de cantori la Blaj). Cânta frumos bunicul, cânta frumos Preasfinţitul Todea. Au creat o atmosferă fantastică, ireală.

Ce dorinţă din copilărie vi s-a împlinit în realitate atunci când aţi devenit adult?

V.B.: E greu de spus, pentru că eram la ţară şi nu ştiam noi atât de multe! Nu cred că visam sau ne doream ceva cu ardoare. Universul nostru a fost oarecum limitat, dar era extraordinar de frumos.
De exemplu, noi ne bucuram când mergeam la oraş. Reghinul era aproape, sau Târgu Mureşul. Să ajungi la oraş era ceva extraordinar. Când mi-a spus mama prima oară că mă duce la Târgu Mureş (la noi se cultiva ceapă, şi ai mei mergeau cu ceapă de vândut), mi-am anunţat toţi colegii că merg la oraş.

Era un eveniment extraordinar. Nu era autobuz prin sat şi trebuia să trecem peste un deal. Abia apoi ajungeam la drumul ţării, de unde puteam lua autobuzul. Naşa, care stătea chiar în faţa casei noastre, mi-a spus că dacă merg prima oară în oraş, trebuie să iei o piatră în gură. Eu am căutat lângă fântână o pietricică, am spălat-o frumos, am pus-o în buzunar şi când am ajuns în autobuz am băgat-o în gură – cum m-a îndemnat ea. Mama a observat şi mi-a explicat cum m-a prostit naşa. Naivitatea copilului!

La fel, noi am fost educaţi să-i salutăm pe toţi oamenii – aşa frumos, cu trei paşi înainte, spui „bună ziua”. Mă rog, am ajuns la Târgu Mureş. Mama mă lăsase să păzesc un sac de ceapă, până când ea, şi alte femei cu care a mers, au ajuns cu alţi saci la taraba din piaţă. Până s-au întors ele, eu am început să-i salut pe toţi oamenii care treceau – că deh, aşa am învăţat noi la ţară să facem. Nu reuşeam să le dau „bună ziua” tuturor celor ce treceau pe lângă mine. La un moment dat, un bătrânel m-a remarcat, mi-a răspuns la salut şi m-a întrebat de unde sunt. Acesta mi-a explicat cum că la ţară trebuie să salutăm pe toată lumea, însă la oraş salutăm doar pe cine cunoaştem.

S-a dus omul, o vreme nu am mai salutat, dar mă temeam că va veni mama şi mă va certa dacă vede că nu salut. Astfel că iar m-am apucat să dau „bună ziua” trecătorilor. Dar când a ajuns mama şi m-a văzut…! Oricum, m-am convins că bătrânelul avea dreptate.

Pentru noi, cei ce stăteam la ţară, oraşul avea un miraj extraordinar. Era cu totul deosebit. Prin sat trecea vara câte o maşină, două. Se făcea un praf pe drum… După ce trecea maşina, toţi copiii, dar absoluţi toţi, dansam prin praf. Inspiram mirosul de fum. Ni se părea fascinant.

Când aţi ştiut că perioada copilăriei s-a încheiat pentru dumneavoastră?

V.B.: Când m-am dus la liceu. Când am ajuns la Reghin, a fost o diferenţă foarte mare faţă de ceea ce se întâmplase acasă şi ceea ce am descoperit acolo. Înainte de toate, nivelul de şcoală. Colegii mei vorbeau altfel, aveau o altă deschidere… eu şi cei ce veneam de la ţară eram mai timizi, mai modeşti. Nu mi-a fost uşor. Am recuperat aceste diferenţe în timpul liceului.

Atunci am simţit că efectiv mi s-a încheiat copilăria. Când veneam în vacanţe, deja altfel s-a pus problema.

Cum vi se par copiii de astăzi?

V.B.: Extraordinari! Sunt aşa de frumoşi! Copiii de astăzi sunt foarte perspicace. Li se dezvoltă capacităţile intuitive, cognitive extraordinar de puternic, pentru că trăiesc într-o altă societate, şi e normal să fie aşa. Nu este rău că stau pe tabletă sau pe telefon. Este rău dacă stau prea mult şi nu socializează. Pentru copii jocul este fundamental, nu jocul pe computer – care are rolul lui, ci cel care-i ajută să socializeze, să se simtă bine între ei. Copiii rămân copii şi e bine că sunt în contextul în care sunt în pas cu timpurile lor. Şi asta e normalitatea.

Aveţi o definiţie proprie a copilăriei?

V.B.: Înţelepciunea copilăriei. Jocul este înţelepciunea copilăriei.