Propunerea mea de a-l face anual, în decembrie, a fost urmată de: „Cum adică, așa târziu?” Ar părea că în lumea de azi o astfel de activitate este sortită eșecului dintru început. Peste tot auzim că nu se mai citește ca odinioară (să dăm Cezarului ce-i al Cezarului și să recunoaștem că nici tehnologia nu era la nivelul de azi), iar această afirmație se îndreaptă îndeosebi înspre cei tineri. Simt nevoia să îmi exprim opinia că generalizarea suspomenită face o mare nedreptate. Faptul că există adolescenți care, poate, n-au deschis o carte (din păcate) nu trebuie să fie mai intens evidențiat decât acela că, fără dubiu, există destui care citesc. Din obligație, din plăcere … totuși citesc. Din dorința de a stimula cititul „de plăcere” s-a născut și Cercul de lectură al CNSV, care n-ar avea cum să se desfășoare, oricât de mult mi-aș dori eu să-i dau viață, în absența curiozității și apetitului de lectură și fără implicarea constantă a elevilor în activitățile lui. În plus, mulți dintre cei care nu vin la cerc (motivele sunt de multe ori obiective, dar supuse erorii când sunt judecate din afară) citesc în timpul liber (ba chiar și în pauze!). Revenind la evenimentul desfășurat luni, în Parcul Central, acesta a luat naștere, întâi ca idee, tocmai din rândul „cerchiștilor” și a fost unul fructuos (dacă pomenim despre o donație extraordinară, de cărți valoroase, am spus deja suficient). Adolescenții au venit în parc însoțiți de cărți citite cu plăcere, de care nu le-a fost ușor să se despartă, iar faptul că, până la urmă, le-au adus pentru schimb spune multe despre bucuria de a dărui și altcuiva clipe de încântare, despre empatia ce-i caracterizează.
Dans cu o carte
S-a râs (mult), s-a discutat, cu un ceai aburind într-o mână și cu o prăjitură în alta (cu mere și scorțișoară, să mirosim a Crăciun), s-au dăruit cărți superbe pentru a primi altele de același calibru. Aleatoriu pomenesc câteva din literatura clasică (valoric vorbind, nu din punctul de vedere al curentului literar): Crimă și pedeapsă, Demonii (Dostoievski) Cel mai iubit dintre pământeni (Marin Preda), un volum de proză al lui Mihai Eminescu. Din literatura contemporană au trecut prin mâinile noastre: Abonatul nu poate fi contactat (Cristina Andrei), Ochi albaștri, părul negru (Marguerite Duras), Proscrișii (S.E. Hinton), Flori pentru Algernon (Daniel Keyes), Fahrenheit 451 (Ray Bradbury) și lista rămâne deschisă, fiindcă, în emulația momentului, n-am avut inspirația să le notez/fotografie pe toate. În final, conștiința mă îndeamnă să mărturisesc, deschis, faptul că sunt încă destui elevi care mă fac să zâmbesc, mă umplu de bucurie pentru că sunt așa cum sunt: curioși, aprinși, neastâmpărați, serioși, empatici, darnici, efervescenți. Ei sunt cei care vor clătina, măcar puțin, temelia rigidă pe care tronează clișeele atât de vehiculate despre ei. În fața lor și a celor care ne-au susținut, fie prin prezența fizică, fie prin mesajele transmise, rostesc și simt: Chapeau, mes chers! Toate cărțile aduse la schimb au fost, pe rând, în pielea Natașei din Război și pace, care n-a existat în ochii celor prezenți la bal până când prințul Andrei Bolkonsky nu a invitat-o la dans, făcând-o, astfel, vizibilă. Gabriel Liiceanu o spune atât de frumos în Dans cu o carte. Nu-mi rămâne decât să vă invit la… dans.
Ioana Schilinka
Citiți principiile noastre de moderare aici!