Organizatorii au avut grijă ca evenimentul să aibă o latură caritabilă destul de pronunţată, iar această iniţiativă merită lăudată. Aspectul nu comportă alte comentarii. Altceva merită însă punctat: felul în care am reuşit să dăm sărbătorii sportive de inspiraţie americană un damf cu specific mioritic. Sigur, mulţi m-ar putea combate, insistând pe banii strânşi în scop caritabil, prin lumea multă prezentă la meci precum şi prin sumedenia de coşuri marcate… Fără a ţine neapărat să fiu Gigi-contra, tocmai de dragul celor 2.000 de spectatori care au plătit biletul de 10 lei nu ar trebui să ne facem că nu vedem câteva deficienţe deranjante.
Unele ţin de felul în care s-au raportat jucătorii la evenimentul denumit pompos şi foarte cosmopolit „All-Star Game”. Altele ţin de organizatori, prin modul în care aceştia au conceput şi pus în scenă spectacolul baschetbalistic. Să începem cu primii. Vedetele baschetului românesc au confundat baschetul jucat de dragul baschetului cu jocul în dorul lelii. S-au marcat în total 208 puncte, dar s-au putut vedea şi destule faze filmate parcă cu încetinitorul. Başca, ratări peste ratări. Enervant de multe. Aruncări ce n-au atins deloc instalaţia panourilor (aşa-numitele air-ball-uri – eng.). Unii ar spune că s-a jucat cursiv. De acord. Cursiv, dar plictisitor! Faze plate, fără sare şi piper! Exagerând, dar nu prea tare, aş putea spune că slam-dunk-urile de efect sau combinaţiile aeriene spectaculoase au fost mai rare ca iarba din Arena Alexe… Un singur cuvânt ar putea caracteriza şi concursul de slam-dunk din pauză: caricatură. Doar patru înscrişi. Deci din start patru semifinalişti! Doi dintre aceştia s-au dovedit a fi mai degrabă vânători de fluturi decât virtuozi ai inelului. Alţi doi nu au frizat penibilul. Ca atare, au fost finalişti! Unul a trebuit să câştige, deşi nu era mare pierdere dacă nu se atribuia titlul de „best-dunker”…
În final, câteva întrebări pentru organizatori: de ce trebuie ca cei doi crainici să asurzească asistenţa? De ce e obligatoriu să înţelegem doar pe jumătate din ce spun aceştia (ecou la maxim, claritatea vocii la minim)? De ce decibelii generaţi de boxele sălii trebuie să concureze cu cei ai unui concert hard-rock? Pentru a genera o mai mare apropiere sufletească între spectatori, prin apropierea buzelor de urechi? De unde am înţeles noi că e de bonton să lăsăm muzica să meargă în timpul jocului, fie el şi demonstrativ? Cu siguranţă nu din NBA! Cum de reuşim să pornim tabela mică abia la jumătatea primului sfert? De ce trebuie să ţinem tribunele şi, implicit, spectatorii în semi-obscuritate, prin neaprinderea tuturor reflectoarelor (neoanelor)? Şi, finalmente, cât de greu era ca jucătorii să-şi aibă inscripţionate numele pe tricouri, ca să-i aprecieze (sau nu) şi spectatorii mai puţin familiarizaţi cu lumea baschetului?
Părere – Călin Corpaş
