În august 2023, o femeie din județul Bihor a fost amendată cu 5.000 de lei după ce autoritățile au considerat că și-a abandonat cățelul în vârstă de aproximativ cinci luni. Femeia a contestat sancțiunea, susținând că animalul nu fusese abandonat, ci dus într-un alt sat pentru a putea fi adoptat. Instanța i-a dat dreptate: Judecătoria Beiuș a anulat amenda și a concluzionat că puiul nu se afla în pericol, era bine hrănit și îngrijit, iar situația nu întrunea elementele contravenției prevăzute de lege.

Există hotărâri judecătorești care schimbă societăți. Unele consfințesc drepturi fundamentale. Altele rescriu doctrine juridice. Iar apoi există acele decizii rare, aproape mistice, în care dreptul, folclorul rural și documentarele despre supraviețuire se întâlnesc într-o singură frază.

La Judecătoria Beiuș, acest pui de câine a reușit performanța juridică de a nu mai fi considerat abandonat pentru că, în esență, era suficient de bine hrănit încât să poată începe o viață nouă ca mic prădător independent.

Nu discutăm aici doar despre o amendă anulată. Discutăm despre o motivare care, citită atent, pare să inaugureze o nouă filozofie juridică în materia protecției animalelor: abandonul nu mai este abandon dacă animalul are potențial de adaptare și este lăsat într-o zonă cu oportunități rezonabile de dezvoltare personală.

Textul instanței merită analizat aproape literar.

Judecătorul reține că fapta descrisă de poliție „nu întrunește elementele constitutive” ale contravenției prevăzute de Legea 205/2004 deoarece animalul „nu a fost abandonat într-un loc precum pădure, criș etc.”, ci „a fost dus într-un sat pentru a putea fi adoptat”.Aici apare primul moment de geniu juridico-rural.

Pentru că, aparent, în România există acum o diferență esențială între abandon simplu, abandon calificat și abandon cu potențial comunitar.

Nu l-ai abandonat dacă l-ai lăsat strategic. Nu l-ai aruncat în neant, ci l-ai repoziționat geografic într-o zonă cu trafic uman și șanse rezonabile de networking social canin. Practic, cățelul n-a fost abandonat. A fost relocat.

Mai lipsea doar să aflăm că patrupedul beneficia de program de integrare rurală, reconversie profesională și mentorat în domeniul vânătorii de șoareci. Dar adevărata bijuterie a motivării vine în continuare, într-o frază care ar trebui probabil gravată pe fațada tuturor adăposturilor pentru animale abandonate:

„Căţelul […] avea vârsta de aproximativ 5 luni, bine hrănit, bine îngrijit, și putea să supraviețuiască vânând șoareci sau alte vietuitoare”.

Aici justiția română intră într-un teritoriu aproape filozofic. Pentru că ideea centrală devine următoarea: dependența unui animal domestic față de om este relativă dacă animalul are instincte biologice funcționale. Cu alte cuvinte, dacă poate prinde ceva viu, deja discutăm despre autonomie.

Această logică deschide perspective extraordinare. O pisică lăsată în cartier poate fi considerată freelancing urban. Iar un câine sănătos nu mai este abandonat, ci participant la economia locală a rozătoarelor.

Formularea despre „vânatul șoarecilor” este cu atât mai spectaculoasă cu cât vorbim despre un cățel de cinci luni. Nu despre un lup carpatin. Nu despre un câine semi-sălbăticit crescut în pădure. Ci despre un pui de câine domestic.

În mod normal, legislația privind protecția animalelor pornește de la ideea simplă că un animal crescut de oameni depinde de oameni. Tocmai de aceea legea definește abandonul ca lăsarea animalului fără hrană și adăpost.

Numai că motivarea instanței pare să introducă un nou criteriu: capacitatea teoretică de autosusținere cinegetică.

Cu alte cuvinte, problema nu mai este „A fost lăsat pe drum?”, ci „Avea competențe de supraviețuire?”.

Imaginea care rezultă este aproape cinematografică. Un cățel de cinci luni, bine hrănit și cu privire hotărâtă, coborând din mașină într-un sat din Bihor, adulmecând orizontul și pornind spre destin, în timp ce în fundal rulează muzică motivațională.

Poate că în motivarea completă lipsește doar pasajul: „instanța apreciază că patrupedul manifesta aptitudini rezonabile pentru integrare ecosistemică.”

Mai apare însă un element remarcabil: instanța consideră relevant faptul că animalul nu a fost abandonat „în pădure, criș etc.”.

Acel „etc.” este magnific.

Pentru că lasă deschisă o întreagă categorie juridică misterioasă a locurilor improprii abandonului. Pădure, crâșmă și altele asemenea. În schimb, satul pare acceptabil. Satul este, juridic vorbind, o platformă socială pentru adopție spontană. Logica devine aproape administrativă. Nu abandonăm câini. Îi distribuim teritorial.

Mai mult, faptul că animalul a fost ulterior găzduit timp de zece zile și apoi preluat de mama petentei pare să fie folosit ca argument că abandonul nu a existat. Ceea ce produce o concluzie involuntar comică: dacă cineva are norocul să găsească animalul înainte să moară, atunci abandonul devine discutabil.

E ca și cum ai spune: „Nu l-am lăsat fără sprijin. Universul a intervenit.”

Întreaga motivare creează impresia unei redefiniri subtile a responsabilității. Proprietarul nu mai este neapărat responsabil până la capăt pentru animalul său, atât timp cât îl lasă într-o zonă locuită, animalul pare sănătos și există posibilitatea statistică să prindă ceva comestibil.

Practic, protecția animalelor începe să semene cu un examen de orientare în natură.

Desigur, hotărârea are și o latură aproape metafizică. Instanța pare să acorde o încredere extraordinară instinctului natural. Omul abandonează. Natura rezolvă.

Șoarecii devin astfel, fără voia lor, participanți indirecți la sistemul juridic românesc. Fără ei, probabil contravenția rămânea în picioare.

În tot acest timp, Legea 205/2004 stă cuminte în fundal și spune destul de clar că abandonul înseamnă lăsarea unui animal dependent de îngrijirea omului fără hrană și adăpost. Dar motivarea pare să răspundă: „Da, dar acest exemplar avea inițiativă.”

Și poate aici stă adevărata tragedie comică a speței. Nu doar în formulare, nu doar în șoarecii invocați aproape ca resursă alimentară legitimă, ci în senzația că definiția abandonului a devenit negociabilă. Pentru că după această logică, orice abandon poate fi cosmetizat.

Nu l-ai abandonat. L-ai dus într-o comunitate.

Nu l-ai lăsat fără hrană. Avea ecosistem în apropiere.

Nu era în pericol. Exista biodiversitate.

Potrivit portalului instanțelor de judecată, dosarul privind această contravenție a avut nu mai puțin de 10 termene până la pronunțarea soluției definitive de către Judecătoria Beiuș.