Nu cred ca trebuie sa mai spun ca imaginea in cauza a inceput sa se coloreze, dupa 9/11, in cacaniul ipocriziei si al minciunii institutionalizate. Nu doar lumea araba si francezii ingamfati au ridicat degetul mijlociu si au inceput (in cazul lumii arabe, re-inceput ) sa arda steaguri cu stele si dungi.
Criza de imagine, credibilitate, acuzatiile au izbucnit si din interiorul Imperiului. Brusc, totul s-a politizat, colorat in alb si negru. Cea mai acida, acuta, cinic-sarcastica reactie la situatia socio-politica a Americii a venit, paradoxal, de la televiziune.
In timp ce filmele cu mega-buget prezentau lumii soldatii americani ca fiinte umane, uneori victime, dar luptatori duri&puri pentru cele mai inalte idealuri, serialele TV au continuat cu elan si aplomb ce incepusera inca dinainte de septembrie 2001: terciuirea imaginii perfecte a Imperiului.
Serialele TV de desene animate au fost, cum era de asteptat, varful de lance al bascaliei, aratatului cu degetul, etc.
Daca pana la The Simpsons desenele animate mai erau accesibile copiilor, odata cu 1997 totul a luat o intorsatura bizara: Matt Parker si Trey Stone au lansat pe micile ecrane South Park.
Cei care se socasera profund la replica antologica a lui Homer Simpson “nu sunt un om religios, dar daca esti acolo sus, te rog, ajuta-ma, Superman!”, au ramas interzisi.
Corectitudinea politica devenita religie si (auto-) cenzura atotputernica in Statele Unite a fost brusc calcata in picioare si aruncata la wc. Southpark a tinut-o din scandal in scandal: mistourile facute pe seama negrilor, handicapatilor, homosexualilor si vedetelor indragite de publicul larg a devenit, odata cu noua invazie a Irakului si toate scandalurile care au urmat, glumite fine fata de dezlantuirea de cinism care marcheaza cele mai recente episoade.
Paradoxal, cei doi dementi care au lansat si South Park – Filmul (mai mare, mai lung si necenzurat) sunt cat se poate de lucizi: intr-un episod, Eric Cartman (obez, anti-semit si egoist) reuseste sa ajunga inapoi in timp, in momentul semnarii Declaratiei de Independenta, si se intoarce pentru a aduce linistea in micul oras zguduit de conflicte intre cei pro si cei contra razboi.
Definitia pe care o da Americii este sclipitoare, socanta si, in contextul in care este spusa, de un cinism colosal: “America inseamna sa spui ceva si sa faci cu totul altceva. Daca nu ar exista protestatari, intrega lume nu ar uri numai guvernul nostru, ci si pe noi, cetatenii americani”.
Daca cei doi stiu ca asa stau lucrurile, de ce sa mai protestezi, cand protestand dai legitimitate celor impotriva carora protestezi? Pentru amuzament? Pentru ca lucrurile spuse pe sleau sunt mult mai importante si amuzante decat cele spuse cu ocolisuri?
Pentru ca spectatorii sunt oameni vii, care discrimineaza, aproba sau dezaproba, nu roboti sau institutii care pot foarte bine trai in deplinatatea corectitudinii politice fara sa se simta cenzurati? Ei bine, da. Si pentru ca lumea inconjuratoare pare un specatcol de balci dement si ar fi pacat sa nu faci putin misto fara limite.
Fara limite pentru ca in South Park ni se infatiseaza in fata ochilor socati (si-n timp ce ne trece prin cap “Sunt dementi! Nu-mi vine sa cred ca au facut asta!”) Christopher Reeve care suge fetusi pentru a scapa din caruciorul cu rotile, Barbara Streisand care e, de fapt, un monstru cat Godzilla, adeptii bisericii scientologice ca fiind niste fraieri care platesc pentru nimic, o multime de oameni paranoici din cauza incalzirii globale, care sunt ferm convinsi ca apocalipsa s-a produs deja, un adolescent caruia i se servesc la masa preparate culinare obtinute din corpurile parintilor lui, o mama nimfomana care a aparut pe coperta revistei “Crack Whores”, etc.
Deci contestarea nu trebuie sa fie corecta sau etica, sau decenta, atata timp cat se poate rade copios. Si se rade.
Anonim 
