Piaţa Independenţei, aşa-numitul Maidan, încă seamănă cu o tabără militară. Chiar dacă ultimele focuri de armă au fost trase joia trecută, iar trupele Berkut au fost retrase în cazărmi, sistemul defensiv complex, construit de protestatari cu multă pricepere din mii de cauciucuri uzate, saci umpluţi cu pământ sau pietre şi blocuri mari de beton, este încă intact, baricadele fiind păzite neîncetat de revoluţionarii locali şi sosiţi în special din ţinuturile vestice ale Ucrainei, stăpânite de simţământ pro-occidental şi anti-rusesc.
Pe baricade
Piaţa este împânzită de zeci de corturi militare, în jurul cărora luptătorii – mulţi dintre ei purtând uniforme de camuflaj, căşti sau măşti – se încălzesc în jurul unor vetre improvizate, având la îndemână scuturi, bâte de baseball, ciomegi, securi şi alte arme albe de o varietate greu de imaginat. Un revoluţionar transportă cu nonşalanţă între trecători, pe o tavă, vreo duzină de cocktailuri Molotov, iar în spatele baricadei, îndreptat înspre cartierul guvernamental, o catapultă confecţionată din metal aşteaptă să fie pusă în funcţiune, în caz de nevoie. În oraş nu poate fi văzut nici un poliţist, chiar şi paza sediilor instituţiilor publice, respectiv dirijarea circulaţiei fiind asigurată de războinicii din Maidan, iar populaţia pare să le accepte autoritatea.
Lumea se plimbă în piaţă ca pe promenadă, fotografiindu-se în faţa transportoarelor blindate avariate ale trupelor speciale, ajunse pe mâna răsculaţilor. Protestatarii s-au instalat şi în primăria capitalei, în fosta sală de şedinţe amenajând un dormitor cu saltele şi pături aşternute pe jos, pentru luptătorii obosiţi. Într-un colţ al sălii funcţionează un spital de campanie, iar într-un altul un centru de informare. În piaţă funcţionează o mulţime de puncte de colectare de bani, alimente, medicamente şi îmbrăcăminte, fiind suficienţi donatori. Şi mai numeroase sunt însă crucile amplasate în piaţă şi în străzile adiacente, înconjurate de mormane de flori, lumânări şi candele, depuse şi aprinse în amintirea martirilor răpuşi de gloanţele trupelor de interne. Pe strada Institutskaia, care duce spre sediul parlamentului, petele de sânge puteau fi văzute pe caldarâm şi la câteva zile după ciocnirile sângeroase, fiind, într-un final, spălate de ploaie.
La ora actuală doar camioanele incendiate rămase în stradă amintesc de luptele crâncene care s-au dat în zonă. Viktor, noua mea cunoştinţă, îmi povesteşte că aici nu numai protestatarii care mărşăluiau spre cartierul guvernamental aruncau cu pietre în forţele de ordine, militarii trupelor de interne apelau şi ei la această armă primitivă, dar eficientă. Acum nu mai e nevoie să se dea cu pietre, sute de protestatari se adună zilnic, nestingheriţi, în faţa parlamentului, scandând lozinci cu orele, solicitând schimbarea unor miniştri consideraţi corupţi sau/şi incompetenţi, respectiv adoptarea legii lustraţiei. Încetul-cu-încetul, viaţa se întoarce în făgaşul normal, s-au redeschis chioşcurile din Maidan şi restaurantele din zonă, iar în piaţă au apărut vânzătorii de suveniruri, oferind trecătorilor, între altele, căni cu chipul lui Klicsko şi magneţi de frigider cu scene de luptă, petrecute în urmă cu câteva zile. Deocamdată luptătorii din Maidan şi susţinătorii lor şi-au impus voinţa, deschizând un nou capitol în viaţa politică ucraineană. Momentul adevărului va fi însă peste două luni, la alegerile prezidenţiale, când se va vedea dacă voinţa celor din Maidan este sau nu voinţa majorităţii. Iar dacă da, abia atunci va începe greul, căci probabil este şi mai greu să învingi corupţia şi nepotismul, să clădeşti o economie competitivă şi să asiguri coerenţa unei ţări adânc divizate, decât să câştigi lupte de stradă şi să înlături un guvern.
Pengő Zoltán
Citiți principiile noastre de moderare aici!