Blândeţea şi brutele

Vijeliile, grindina, miriştile incendiate, şocul trecerii de la aerul condiţionat la vipie? Greu de dat un răspuns.

Bogdan Olteanu acest liberal gracil, uns bine cu alifiile levantului, declara într-o emisiune tv, nici mai mult, nici mai puţin, decât că treaba preşedintelui Băsescu este de a „vorbi frumos”, că de aceea l-am ales. Parcă şi aud, dintr-o încăpere a Cotroceniului, un „Hă-hă-hă-hă-hă” ce bubuie până înspre staţia de metrou din Izvor. Vom mai transpira în multe canicule până să ne audă urechile, din partea suspendatului, propoziţii de genul: „Prea distinsă domnişoară ziaristă, cu aer de ţigăncuşă şăgalnică şi miros de levănţică marca Paco Rabanne”, din simplu motiv că, pe mare fiind atâţia ani şi ani, preşedintele nu a aprofundat manualul de bune maniere şi nici nu a scris elegii către târfele din porturile la Marea Nordului, în lungile perioade ale diverselor abstinenţe ce i-au pus la grea încercare cugetul, dar mai ales simţurile.

Cu toate acestea, preşedintele Camerei Deputaţilor, intrigantul Bogdan, nu mi se pare cu nimic mai breaz decât Traian, chiar dacă a trăit eminamente pe uscat şi se extrage dintr-o familie în care a văzut nu doar opere complete din Marx, Engels sau Lenin, ci şi ediţia critică a romanelor lui Stendhal, în franceză, sau scrierile lui Marc Aureliu.

Cu tot acest beckground livresc, zâmbetul lui subţire pare cu mult mai vicios şi suspect, iar comportamentul trădează etica de gigolo, atât de bine studiată şi aplicată în lumea liberalilor dedaţi, şi în politcă, la voluptăţi împotriva naturii.

Concordia este cuvântul de ordine scos de la naftalină şi de PSD.

Marian Vanghelie, această dovadă antropomorfă a faptului că, într-un viitor previzibil, urangutanii vor putea buchisi primele cinci litere ale alfabetului chirilic fără migrene şi angoase, ei bine, „cel ce este” a renunţat să mai ceară suspendarea lui Vasile Dâncu şi Victor Ponta. Filosofând pe marginea violenţei conjugale, Marian a propus o nouă morală în politică, admiţând că duşmăniile nu trebuie să ţină o viaţă, la fel cum certurile din bucătrie nu se cuvine a compromite tandreţurile din dormitor (staţi liniştiţi, nu a zis chiar aşa – am parafrazat!).

De fapt, reconcilierea la vârfurile gânditoare ale social-democraţilor vizează ceva de mult mai mare amploare: Bucureştiul şi Clujul, cei doi poli ai politicii de stânga au decis să-şi consume, pe mai departe, concubinajul. Mircea Geoană şi Ioan Rus au dat o fugă până în Piaţa Independentzi, pentru un pupic ceremonios, cu salivă.

La fel cum niciodată sângele apă nu se face, ei bine, nici interesul nu poate să decadă în aşa fal încât să devină doctrină. Pesediştii au învăţat într-un timp record care sunt avantajele enorme ale aberaţiei de a fi la putere, mimând logoreea de opoziţie: îţi saltă alţii desagii în cotigă, timp în care tu ai răgazul să faci ochi dulci măgarului. Pe Dâmbiviţa sau pe Someş, politica a încetat demult să mai fie arta compromisului.

Dimpotrivă, ea este, cu deosebit folos, în văzut tuturor şi stereotipic,  boala compromiterii. Sunt însă, mici momente de antract, în care scandalul etern îşi cere contrapunctul. Nu pentru că reconcilierea ar fi o valoare, ci numai pentru a da o şi mai mare opulenţă desfrâului.

Cel ce declara despre sine că ar fi un „sceptic dezlănţuit”, nota faptul că a avea „caracter” înceamnă a fi capabil de cruzime. Ce cruzime mai mare poţi suporta pe aşa călduri decât aceea de a constata că până şi duhul blândeţii a fost violat de brute?

 

Florin Ardelean