Se spune că lumina învinge întunericul, iar asta este ceva bine, dar numai pentru că binele a fost confundat cu răul și invers. Cum poate fi lumina binele, când umbrele se târăsc prin ea? Cum poate fi întunericul răul, când strălucirea stelelor este nestingherită? Nedreptatea aceasta mă sperie. Mi-e greu să trăiesc în lumea reală. E greu pentru că sunt îngrădită, și tot ceea ce vreau este să fiu liberă. Sunt rece, și port sute de măști. Orice aș face nu pot scăpa de ele, sparg una și se conturează altele. Totuși, sub acești actori de pe propria-mi scenă, se ascunde ea…o „eu”, dar din interior. Acea copilă, căci inocența pe care o manifestă mă determină să o numesc astfel, strigă în și mă imploră să simt. Minunate emoții, care curg prin viața noastră precum sângele prin vene. Dar cum să le simt? Nu pot, e peste puterile mele…Vă rog, cineva să îmi frângă inima, dar să mă facă să simt ceva!

Totuși, în tot acest haos, s-a găsit un loc în care să găsesc pace…visele. De când acest torent de gânduri mă sufocă pe timpul zilei, somnului i s-a făcut milă de mine și în fiecare seară mă poartă pe aripi magice în acea lume imaginară pe care o doresc atât de mult, și faptul că numai eu o pot vedea este ca o binecuvântare. În fiecare noapte este la fel, dar în fiecare dimineață următoare mă simt de parcă ar fi fost o experiență străină de mine până atunci.

,,Lumea pe care am văzut-o eu este, sunt sigură, mai frumoasă decât adevărata lume. Fără să-i fi adăugat ceva, fără să-i fi schimbat vreo nuanță sau vreun accent, am privit fiecare priveliște, fiecare stradă, fiecare cadru prin care treceam cu o credință atât de sigură că nu le voi mai revedea, că le vedeam pentru prima oară și ultima oară, cu atât de intensă dorință de neuitare, încât nu se poate să nu le fi văzut mai frumoase decât erau, nu se poate să nu le fi împrumutat, încă de atunci, ceva din nostalgia mea viitoare.” Și de această dată, am pornit pe scurta cale care avea să mă trimită în acel loc minunat. Obișnuită fiind cu rutina din fiecare noapte, nu credeam ca această dată să fie diferită de celelalte. Dar a fost…

În momentul în care trupul meu se predase somnului, iar mintea mea încetase să îmi mai trimită gânduri neliniștitoare, am realizat (cu toate că visam, și eram conștientă de acest lucru) ,că nu am fost trimisă în același loc. Nici măcar nu mai eram eu, adolescenta. Cea care își freca ochii pentru a fi sigură că ceea ce vede este corect, era o fetiță de vreo zece ani, ce privea mirată în jurul ei. Ceea ce era și mai straniu, era faptul că eu o percepeam de undeva din interior, vedeam totul prin ochii ei, dar știam că nu am control asupra acelui trup micuț. Dar îi auzeam gândurile, deci știam că următorul lucru pe care dorea să-l facă era să o ia la fugă prin pădurea întunecată din fața ei, până când avea să găsească o ființă vie pe care ar putea-o întreba cum să ajungă înapoi acasă. Cât era de naivă! Cum putea crede că altcineva, mai ales un străin, avea să îi spună unde se află casa ei?! Aș fi vrut să îi spun că acea speranță era inutilă, dar nu părea să îmi audă vocea, nici măcar nu cred că avea habar că mă aflam acolo. Ce copilă prostuță…

Deci, o luă la goană printre umbrele copacilor, a căror crengi se asemănau cu niște mâini scheletice. Cerul era întunecat ,noros. Totuși, luna plină se distingea printre nori, având o formă neregulată, fantomatică. Undeva în depărtare, se auzea urletul lupilor, acompaniat de „cântecul” teribil de enervant al ciorilor. Umbrele pădurii se întindeau pe poteca pe unde alerga fata, fiind pregătite, parcă, să o înșface în orice moment. Nu înțelegeam cum de nu primeam niciun sentiment de frică din partea ei. Ori era foarte curajoasă, ori pur și simplu nu pricea situația periculoasă în care se afla, alergând prin această pădure de coșmar. Dar, ce era, mai exact, acest loc? Un fel de metaforă a lumii mele interioare? Nu pot să mint, aceasta era singura posibilitate pe care o puteam lua în calcul.

Dar, cine era fetița aceasta? O versiune a mea în miniatură? Oricine ar fi fost, mă ghida undeva. Oare era conștientă că mă aflu în interiorul ființei sale? Făcea totul într-o înțelegere totală a situației noastre? La un moment dat, „gazda” sufletului meu și-a îndreptat privirea spre cer. Acum, norii nu mai erau, iar stelele luminau negrul imaculat. Atunci, mi-am amintit cât de mult mă fascinează aceste bijuterii de pe coroana nopții. Mereu m-am întrebat cum e să fii o stea. Să fii ceva atâț de frumos, să ai o viață, dacă se poate numi așa, de mii de ori mai lungă decât a unui om, și totuși, să te afli mereu într-o stare de inconștiență. Să nu realizezi că exiști…ideea mă atrăgea.

Deja trecuse mult timp, iar copila încă își făcea drum prin pădure. Unde mergeam? Dar, ceva îmi spunea că nu destinația era cea importantă acum, era călătoria în sine. Pe parcursul ei, îi ascultasem gândurile fetiței, și, fără să îmi dau seama prea repede, am realizat că o iubesc. Da. Această ființă îmi câștigase afecțiunea prin simpla ei amestecătură de imagini, sunete și emoții, pe care le numeam gânduri. Nu aș putea descrie valul de fericire care m-a purtat sprea marea albastră a inocenței în tot acest timp în care înțelegeam că micuța fată nu era un copil, ci o zeiță! În mintea ei se înfiripau mereu numai gânduri pline de iubire, în care, de exemplu, alina suferința unui băiețel, salva de la moarte un pui de iepure, și lista poate continua.

Fără să îmi dau seama, sorele apăruse din nou pe cer, iar noi ajunsesem într-o câmpie în mijlocul căreia se aflau mai multe pietre ce formau un cerc perfect. În interiorul formei geometrice, se afla un bărbat. Copila se opri din mers pentru câteva secunde, privindu-l atentă. Un sentiment de siguranță și bucurie ce veneau din inima ei, radiau și în a mea. Și apoi un alt gând se făcu simțit: amintirea. Acel bărbat, era tatăl fetei, pe care îl iubea foarte mult, și de care fusese separată acum ceva timp. Dar, ce aștepta? De ce nu mergea înspre el? Doar îl privea. „Iar el îi zâmbi, cu o expresie atât de caldă și de dumnezeiască, încât se simți copleșită, ca și cum soarele însuși radia de pe chipul lui. Rămase nemișcată, incapabilă să facă altceva decât să privească expresia aceea minunată.
-Tu ești fiica mea, în care îmi găsesc mulțumire.
Glasul lui era aidoma unei melodii-un imn al unității și al iubirii, ce răsuna în aerul din jurul ei. Pluti pe muzica aceea un moment cât o veșnicie, înainte de a se prăbuși la auzul următoarelor lui cuvinte:
-Dar munca ta nu s-a sfârșit încă.” Iar soarele dispăruse din nou, și îi lăsă loc pe cer lunii.

Ca și cum cineva ar fi rostit o vrajă, am simțit cum trupul meu începe să se materializeze în fața fetiței, care aproape plângea.
-De ce, mă întrebă ea cu ochii în lacrimi, de ce nu mă lași să mă duc împreună cu el?
Atunci am înțeles totul. Această copilă chiar eram eu, era spiritul meu care mă îndemna de ceva vreme să am sentimente, iar bărbatul care tocmai dispăruse, era, de fapt, viziunea ei (sau, mai spus, a mea?) asupra fericirii supreme, ceva puternic, dar totuși blând, exact cum ar trebui să fie un tată. Înțelegând acestea, mai aveam doar un singur lucru de făcut…Să o privesc pe această fată în ochii ei imenși și triști, care, cu siguranță, și-au pierdut încrederea în mine, și să îi promit că voi lăsa emoțiile să mă cuprindă. Voi reface tot ce am stricat până în momentul de față, pentru a o putea lăsa pe această mică zeiță să se întoarcă acasă, în mijlocul ființei mele, unde ar fi trebuit să fie și până acum. Din păcate, înainte de a mă putea arunca la picioarele micuțe ale sufletului meu, întunericul m-a cuprins și ultimul lucru pe care l-am auzit a fost strigătul îngrozitor al fetei…

Daiana Pop