Cartea de la sfârşit

Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste şi-a văzut publicat raportul, la editura Humanitas. În loc ca această apariţie editorială să aibă parte de receptări entuziaste, a provocat efectul unui balon de săpun. Nicio revistă culturală de anvergură n-a considerat oportun să amintească, la fine de an, că după 18 ani de derivă România a avut curajul, singular în estul fost-comunist, să condamne monstruozitatea roşie.
Contestatarii tentativei de a face puţină lumină în marasmul mincinos care a purtat numele de „comunism românesc” au, şi ei, nemulţumirile lor. E de înţeles, de pildă, că omului simplu raportul Comisiei prezidenţiale nu-i umple buzunarele. Şi, la o adică, are şi el dreptate: nici mie nu mi se par mai „trendy” cozile infernale de la farmaciile de azi decât cozile dezumanizante în faţa măcelăriilor de ieri. Logica burţii umplute nu e de neglijat, nici măcar în momente de relativă libertate. Mai gravă e însă ideea, susţinută intens în ultima vreme, a inexistenţei legitimităţii morale de a condamna comunismul în rândul membrilor Comisiei prezidenţiale. Ţinta directă e, fireşte, Vladimir Tismăneanu, profesorul universitar, carnea de tun pentru publicaţii imunde şi indivizi resentimentari. Diatribele adresate lui cu dărnicie au ca temă principală minimalizarea calităţii sale profesionale din motive de ordin genetic. Altfel spus, profesorul din Maryland nu poate exprima nicio opinie despre comunismul „nostru”, pentru că e fiul lui taică-său. Să pui la îndoială, din rea-credinţă, calităţile unui individ din cauza arborelui său genealogic „necorespunzător” mi se pare o dovadă perfectă de anchilozare a minţii. Autorul „Stalinismului pentru eternitate” – carte care, din punctul meu de vedere, era suficientă pentru a condamna oficial comunismul românesc – a avut demnitatea de a nu comenta insanităţile celor care, azi, se cred mai catolici decât Papa. Raportul Comisiei Tismăneanu era un document necesar, câtă vreme încă mai există oameni care cred că o societate sănătoasă nu-şi poate întemeia crezul pe relativizarea minciunii şi pe o impură conciliere cu un trecut abject.
Singurul lucru reproşabil cărţii care a încheiat 2007 este titlul, total neinspirat. „Raport final” e o denumire mult prea ritoasă, incisivă şi provocatoare. Poate crea şi mai multă nervozitate în tabăra celor cărora condamnarea comunismului nu le făcea prea bine la ficat, din cauza biografiei suspecte pe care şi-au pictat-o migălos în vremuri tulburi. E adevărat, totuşi, că aceştia nu vor fi niciodată destinatarii unei lucrări care să demaşte franc crimele la care au fost părtaşi. Şi asta pentru că perfidia comunistă a lucrat adânc: a reuşit, printre altele, să extirpe sentimentul căinţei şi al remuşcării. Cartea de la finele anului 2007 pune degetul pe rană. Şi o face calm, cu profesionalism, cu onestitate. O veritabilă pedagogie a adevărului, pentru cei care mai au cutezanţa să-l caute. O poveste a urii şi a minciunii, scrisă cu convingerea fermă că marile neruşinări ale istoriei nu sunt complet nevindecabile.

Dan Boeriu