CÂTE ROCHIŢE A PĂTAT BĂSESCU?

E, de fapt, blestemul românesc al oricărei comisii politice: de la bun început seamănă cu emisiunile lui Dan Diaconescu. Înainte de a face o obsesie pentru bileţelele preşedintelui, politicienii şi gazetarii făcuseră o fixaţie pentru femeile preşedintelui. Parcă văd că membrii comisiei, aplecaţi faustian asupra documentelor despre interesele prezidenţiale la Alro Slatina, au visat pentru o secundă că scormonesc prin dulapurile de la Cotroceni pentru a găsi măcar o rochiţă pătată.

Cum scandalul a venit printr-o femeie, în mod isteroid şi fals amoros, nici activitatea comisiei nu putea porni decât tot de la o femeie. De data asta – siluită. Cu alte cuvinte, preşedintele, până să violeze Constituţia României, a făcut practică pe constituţia fizică a unei reprezentante a sexului frumos. Neluând – cu regret! – în seamă sesizarea privind violul, comisia condusă de Dan Voiculescu a chemat la audieri primii martori.

Pe şeful Administraţiei Prezidenţiale şi pe şeful Cancelariei preşedintelui. Erau cei mai în măsură să explice modul de lucru al preşedintelui. Felul în care actele ajung la el, subterfugiile prin care diferiţi oameni de afaceri îi pot câştiga dacă nu bunăvoinţa, măcar intereseul.

Stilul în care regii asfaltului, mujahedinii oţelului, ayatolahii energiei îl imploră pe Băsescu să le păteze, măcar puţin, rochiţele cu imprimeuri euro. Sau să le scrie două rânduri pe jalbele lăcrămoase, rânduri din care să nu lipsească, sub nici un chip, cuvântul „legal”.

Abia după ce au trimis invitaţiile la audieri (or fi fost de tot serioase, grave, potrivite momentului de maximă importanţă prin care trece ţara), indivizii din comisie s-au prins că nu există, la Cotroceni, nici şef al Administraţiei Prezidenţiale, nici şef de cancelarie.

Primii invitaţi, şi cei mai de seamă, au fost nişte imense absenţe. După plecarea lui Vasile Blaga în guvern şi după retragerea Elenei Udrea, la al treilea cântat al cocoşului, posturile au rămas vacante. Sunt aci două aspecte ale problemei. Unul ţine de umorul românesc: marea comisie nu ştia atâta lucru, dar cunoaşte dedesubturile activităţii prezidenţiale.

Celălalt ne trimite în zona tragicului de duzină. Preşedintele e un om singur. De tot singur. Un Zosima al politicii româneşti. Nu cred că nu s-ar fi găsit oameni care să-i înlocuiască pe cei doi. Dar, pe zi ce trece, preşedintele Băsescu nu mai are încredere în nimeni.

A trădat de atîtea ori, şi-a validat atât de des propriile negaţii şi a întors spatele aproape tuturor lucrurilor pe care a mizat la un moment dat, încât ştie – luându-se drept exemplu – că nu se poate baza pe nimeni. Având trădarea în sânge, bănuie că toţi ceilalţi sunt contaminaţi cu virusul trădării. Comisia nu vrea să vorbească în van.

Comisia vrea să interogheze vanul. Băsescu se teme de toţi. În curând va sparge toate oglinzile de la Cotroceni, ajungând să se teamă chiar şi de propria imagine. Ştirea că Dan Voiculescu e preşedintele comisiei de anchetă a venit aproape odată cu hotărârea justiţiei că Mona Muscă a făcut poliţie politică şi cu decizia CNSAS că Ion Iliescu n-a avut nici o legătură cu securitatea.

Mona Muscă a greşit enorm minţind şi a făcut bine că s-a retras, măcar acum, în ceasul al doişpelea. Ion Iliescu ar trebui să-şi inventeze nişte nepoţi pe care să-i plimbe prin Cişmigiu şi să le vorbească despre lupta de clasă.

E însă strigător la cer ca Dan Voiculescu să se afle în fruntea unei atari comisii. Gigi Becali a spus acest lucru, în modul lui grosier şi hăhăit. Dar avea dreptate. Vă daţi seama că, în toată acestă învălmăşeală morală, am ajuns să trăim într-o Românie în care Gigi Becali are dreptate? Ne putem închipui ceva mai absurd? Da, ne putem închipui ceva mai absurd. România de mâine.

Miron Beteg