Copilăria şi inocenţa

Atunci când ai de-a face, însa, cu giumbuslucuri puse la cale de
insi ce nu mai umbla în pantaloni scurti si nu se mai joaca la groapa
cu nisip, copilariile sunt, deopotriva, grotesti si penibile. Mai la vale, am
sa ma si explic…

Presedintele Basescu, dar si Partidul Democrat, au iesit din referendum întariti,
ba chiar herculeeni, atât vocal, cât si ca oportunitati de manevre
politice. Geoana întruchipa, mai mult ca oricând, prostanacul în
staza, Tariceanu parea la fel de jenat precum un manechin care se trezeste pe
podiumul de defilare cu slitul desfacut si chilotii uitati la garderoba, iar
Marko Bela a facut eforturi vizibile sa mimeze decenta.

Toate astea, dintr-un singur motiv, superb si magic, totodata – vointa
poporului. Mai degraba un credit decât un dar. Cum si l-au administrat
beneficiarii? Prost.

Toata povestea, altfel dezgustatoare, cu presedintele si ziarista facuta cum
se stie si jefuita cu talent, i-au provocat faptuitorului o dauna imensa. Si-a
pierdut instantaneu electoratul cu maniere, cel pentru care civilizatia înseamna
ceva mai mult decât a te abtine sa nu comiti flatulatii bubuitoare în
momentul solemn în care tocmai esti întrebat:

„De buna voie si nesilit de nimeni o iei….” etc., etc. Eu nu
pretind ca oamenii decenti sunt multi, tocmai în tara în care indecenta
face rating. Sper, însa, ca ei (mai) conteaza. Va mai aduceti aminte de
„mai, animalule!” scapat de Iliescu, la Constanta, daca nu ma însala
memoria, prin 1990, la adresa unui ziarist? Cât s-a scris si cât
s-a speculat pe seama zisei! Ea nu a fost probata, nici pâna în
ziua de azi, în schimb imaginea lui Ion Iliescu a fost alterata iremediabil
în ochii celor pentru care o spusa este mai importanta decât o sputa
la radacina sprâncenelor. Uite cum procentele de la referendum au început
sa scada înainte de-a fi fost anuntate, nu-i asa, domnule Liiceanu?

Tocmai de 1 iunie, Partidul Democrat s-a facut, consistent si insistent, de
râs. A doua tentativa de a aduna semnaturile necesare pentru initierea
unei motiuni de cenzura s-a soldat cu un esec… copilaresc. La prima încercare,
Gheorghe Flutur s-a dedublat, dovedind astfel ca în politica româneasca
omul nu are doar doua fete, ci ca aceeasi persoana se poate disimula în
scule diferite. Balmajelile care au urmat sub forma de scuze au frizat cretinismul.
Brusc, Geoana a simtit ca nu este cel mai mare prostanac al natiei, Tariceanu
a realizat ca nerusinarea nu este un brand personal, iar Marko a avut revelatia
poetica a faptului ca onoarea nu tine loc de aer conditionat.

Democratii s-au mai opintit o data, intentia temerara de a surpa Guvernul emotionându-i
atât de tare încât au fost de acord sa se alieze cu un ins
mai perfid decât diavolul, doar-doar vor trece puntea. Ce s-a întâmplat
se stie. Mihai Lupoi a defectat. Mai grava decât tradarea acestuia, previzibila
pentru orice om scolarizat la un gimnaziu satesc, este credulitatea celor care
s-au înhaitat cu un asemenea ipochimen. Lupoi este un oportunist jalnic,
o caricatura tipica a politicii românesti postdecembriste, o hahalera.
A ti-l face tovaras de drum este o nesocotinta, ba chiar o culpa. E ca si când
ai invita la dineu un cacat!

V-am dat câteva exemple de copilarii. Ele sunt sinistre pentru ca nu
au în compozitie inocenta. Dimpotriva, put de la o posta a calcule si
intrigi suspecte. Singurul basm în care cred alesii neamului e cu bulina
rosie: „Povestea povestilor” de Ion Creanga.

Florin Ardelean