Cuie-n talpă

Le-a interzis copiilor sub 12 ani să participe la slujba din Vinerea Mare fiindcă „povestea Paştelui e prea violentă şi nu vreau să o prezint astfel”. Un preot îşi împiedică enoriaşii să participe la cult. A pus bulina roşie cu cifra 12 pe biserică? El preferă să prezinte adulţilor imaginile dure din controversatul film al lui Mel Gibson „Patimile lui Hristos”, în timp ce pentru copiii de 12 ani a găsit alte soluţii de sărbătorire decentă a Învierii. Copiii n-au voie la filme de acţiune, numai oamenii mari. Ce soluţii decente o fi găsit, dacă versiunea bimilenară e indecentă?

Să modifice Biblia, să-l facă pe Iisus simultan şi negru, asiatic, femeie şi trans-sexual, să modifice referirile la Tatăl ceresc fiindcă sunt sexiste, să scoată predicile fiindcă toţi suntem egali şi nimeni nu ne impune ce să facem, iar „povestea” n-a fost aşa, ci s-au căsătorit şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Ce cool ar fi un Paşte corect politic, fără violenţă, discriminare, predici morale, trădare, torturi, răstignire şi înviere, lucruri atât de depăşite sau neprobate ştiinţific. Să rămână iepuraşul cu cadouri, dar să-l mai stimulăm cu propaganda, că e mai sărăcuţ ca Moş Crăciun.

Avem şi noi faliţii noştri. Un muzicolog scrie în Evenimentul Zilei despre un concert (ca întotdeauna, „de excepţie”) cu Requiem-ul de Verdi, care e „unica şi divina evadare a marelui compozitor din cetatea operei”, uitând de cele Patru Piese Sacre şi de cvartetul de coarde. El mai scrie despre „textul evanghelic de mare forţă”, dar nu e practic nimic din Evanghelii în textul slujbei funebre, şi despre „oratorii vocal-simfonice” (un pleonasm). „Probabil că cea mai cunoscută creaţie pentru sărbătoarea Învierii rămâne până astăzi Oratoriul de Paşte de Bach”, mai scrie cu gândul la drob marele muzicolog. Dacă se referă la Oratoriul de Paşti BWV 249, acesta e adaptarea cu text schimbat a unei cantate laice şi nu e printre culmile creaţiei lui Bach, spre deosebire de „Patimile după Matei”.

Marele muzicolog, care scrie „acapella” în loc de „a cappella”, se laudă pe net că e redactor la reviste muzicale, director al Departamentului de Cercetare Ştiinţifică al Universităţii de Muzică Bucureşti, redactor-şef al editurii acesteia, producător, consultant sau invitat la emisiuni de radio şi televiziune de pe posturile naţionale. E „Project Manager pentru numeroase granturi naţionale de cercetare, consultant pentru diferite studii asupra muzicii româneşti realizate de studenţi sau cercetători din străinătate, expert evaluator pentru Ministerul Educaţiei şi Cercetării, pentru Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior, doctor în muzicologie, membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România”. A scris „peste 650 de articole, studii, recenzii, eseuri, interviuri, comentarii” şi cinci cărţi. Să sperăm că şi muzica va învia, în ciuda eforturilor acestor specialişti.

Adrian Gagiu