Cum mi-am petrecut ziua de 1 Decembrie

De când au început să meargă la războaie adevărate am început să-i văd într-o lumină mai serioasă. Deşi, în continuare, urăsc războiul şi îi cert pe cei care îl fac.
Pe internet, câţiva conaţionali îşi afişaseră la messenger drapelul şi mi-au urat „La mulţi ani”. Asta mi-a provocat efortul major al zilei: îndepărtarea izului de glumă din această urare. Românii îşi spun „La mulţi ani” de Ziua Naţională doar de câţiva ani. Simt însă că, în scurt timp, urarea va fi una foarte serioasă, la fel ca cea de ziua de naştere sau ca cea de revelion.

O altă preocupare importantă de 1 Decembrie a fost să-mi reanalizez relaţia cu România. Sincer, nu ştiu în ce categorie s-o încadrez. Poate că nici nu trebuie s-o clasific. Cred că relaţia cu ţara are structura unei relaţii obişnuite, în care cumulul de sentimente şi senzaţii dă rotunjime şi complexitate. Pe scurt, am ajuns la concluzia că şi în relaţia cu ţara, echilibrul şi buna măsură sunt recomandate.

Seara de 1 Decembrie a fost însă una absolut deosebită. Am participat la petrecerea unei firme onorabile, unde majoritatea invitaţilor erau cetăţeni maghiari sau români de etnie maghiară. Am urmărit cuvântări bilingve, am văzut o formaţie de dansuri populare maghiare şi am ascultat câteva melodii ungureşti. Şi, aşa cum anticipam, aceste lucuri nu m-au deranjat deloc. Am mâncat din aceeaşi farfurie cu o doamnă din Ungaria, uşor cherchelită, am schimbat amabilităţi de un minim lingvistic la toaletă cu un tânăr tot din Ungaria şi mi-am făcut semne prietenoase cu invitaţii care dansau de mama focului. Ba chiar am dansat cu una dintre cele mai frumoase „unguroaice româneşti” pe care le cunosc.

Cred că experienţa mea ne-românească din seara de 1 Decembrie a fost un examen de toleranţă şi normalitate. O demonstraţie de universalitate desprinsă definitiv de graniţe pământeşti şi de cartea de istorie. Asta în condiţiile în care, cu doar două zile înainte, nişte colegi cu aspiraţii universitare şi europene mi-au demonstrat că pentru ei orice „ozoszep” reprezintă un afront greu de iertat. Invitaţii de la petrecerea pomenită au dansat pe melodii ungureşti, româneşti, englezeşti, americane, spaniole şi italiene. N-au cântat „Deşteaptă-te, române!” (Andrei Mureşanu/Anton Pann), dar nici n-au strigat „Fuck you, România!” (Paraziţii).

Aşa cum a iubi o femeie nu înseamnă să le urăşti pe celelalte, nici iubirea de ţară nu presupune pică pe vecini. La fel cum, dacă nu iubeşti pe cineva, nu înseamnă că îl urăşti. Hai să dăm mână cu mână şi să ne mai deşteptăm puţin! La mulţi ani!

Lucian Cremeneanu