Cumpăraţi, băieţi, numai cumpăraţi

Toată lumea vinde şi cumpără. Sunt de vânzare şi oamenii: dame de companie, copii săraci, fotbalişti, politicieni, conştiinţe. Veselie generală, deocamdată.

Sistemul consumismului, ca şi industria de armament, are nevoie să fie mereu în mişcare şi în expansiune ca să supravieţuiască. Lăcomia umană nu are limite (ca şi prostia, la care se referea Einstein). Deci îi trebuiesc pieţe de materii prime tot mai vaste şi mai deschise şi o forţă de muncă tot mai numeroasă şi mai ieftină. Febra cumpărăturilor ne e indusă zilnic prin ecranul magic al tembelizorului: să ai, să cumperi, pe datorie, nu contează. Iar o datorie o naşte şi o susţine pe alta. Te stresezi? Nici o problemă: companiile farmaceutice produc medicamente pentru tine. Numai să cumperi.

Aţi observat că nimeni nu prea mai repară nimic? S-a stricat, luăm altul, la fel de efemer. Doar shopping-center-ul rămâne (poate cu alte vânzătoare). Acest drept la risipă reprezintă libertatea colectivă a turmei de consumatori. Şi vai de cel ce se tot compară cu alţii! Dacă nu ai nimic, nu eşti nimic, cică. Fiind sinceră şi naivă, uniformizarea impusă de comunism era ridicolă şi inofensivă comparativ cu insidioasa dictatură a modei de a fi toţi clone ale consumatorului ideal.

Aşa cum maimuţărim obiceiurile altora fără a deveni prin asta altceva decât nişte mancurţi (apropo de Halloween), fast-food-ul devorează tradiţiile culinare locale, expresii ale identităţii culturale a populaţiilor respective.           

Apropo, o să par comunist dacă o să constat că multe firme occidentale cică democratice le interzic angajaţilor constituirea de sindicate? Bun, democraţia ne-a scăpat de comunism, dar cine ne apără de democraţia asta? Omul e important doar în calitate de consumator. În ultimii 25 de ani, cheltuielile de publicitate s-au dublat pe plan mondial, iar televizorul ne vorbeşte tuturor zi şi noapte (ca televizorul) şi democratic, bineînţeles fără să ne asculte. De altfel, conform reclamelor, toate obiectele se umanizează ca să ne populeze alienarea: parfumul te îmbrăţişează, maşina ţi-e prieten.

Golul interior ni se populează cu posesiuni exterioare sau cu dorinţa de a le avea, iar publicitatea nu ne informează despre caracteristicile produsului, ci ne hrăneşte fanteziile.

Istoricul Eric Hobsbawm spunea că secolul XX a pus capăt la şapte mii de ani de viaţă omenească bazată pe agricultură: populaţia mondială se urbanizează, ţăranii devin un fel de orăşeni. Un fel de. Rupţi de tradiţie şi de vecini, deziluzionaţi, eventual şomeri. Ce le rămâne? Televizorul, cu reclamele şi telenovelele lui. Visuri pe băţ. Totul în jurul nostru e o vitrină, poţi privi orice, plimbându-te prin mall-uri ca un neinvitat la o sărbătoare, deşi de fapt nu poţi avea chiar orice. Nu degeaba se spune: Vizitaţi noul nostru magazin!           

În fond, omul are nevoie de atât de puţin pentru a fi cu adevărat fericit: doar de câteva „lucruri” esenţiale. Şi nici unul nu se poate cumpăra cu bani.

Adrian Gagiu