Dacă e să ne raportăm la o zicală din bătrâni „lunea nici iarba nu crește”, motiv pentru care echipa Bihon.ro a decis să nu se îngrijească de responsabilitățile zilei de luni, ci să servească cititorilor o evadare din cotidian prin abordarea unor teme de actualitate.

Pentru că în articolele precedente am discutat despre idicatorii relațiilor pozitive sau negative, Lectorul Univ. Dr. Psiholog clinician și Psihoterapeut Sorin Nica prezintă motivele care duc la infidelitate.

De multe ori spunem despre noi, oamenii, că suntem puțin mai evoluați decât animalele, iar atunci când vorbim despre sex, foarte mulți au opinia că avem aceleași instincte sexuale precum animalele. În timp, datorită socializării, culturalizării și educației, oamenii au reușit să își controleze și să își domine aceste impulsuri foarte naturale și normale de fel. Sunt multe voci care susțin faptul că oamenii nu au fost făcuți să fie monogami. Iar dacă privim către impulsurile sexuale și erotice așa poate fi. Avem constant impulsuri de acest fel.

[related-post post_id=”2280529″]

Studiile atestă foarte bine faptul că, indiferent dacă este vorba despre femei sau bărbați, în forma noastră normală și nealterată, avem constant și frecvent impulsuri sexuale față de alte persoane. Aceste impulsuri față de alte persoane se diminuează ușor atunci când suntem îndrăgostiți de cineva. Fapt foarte normal deoarece întreaga atenție și atracție sunt centrate asupra persoanei investite cu dragoste. Dar odată ce starea de erotism, senzualitate și pasiune din cadrul unei relații se mai diminuează, apar impulsurile și nevoile erotice față de alte persoane. Pot fi multe persoane care spun că nu simt absolut deloc atracție față de alte persoane dar continuă să aibă un comportament atractiv și seducător în lipsa partenerului.

Este deci normal să existe aceste impulsuri și dorințe erotice, senzuale și sexuale față de alte persoane decât partenerul de relație. Sunt multe teorii cu privire la tipul de relații care caracterizau specia umană în cele mai vechi timpuri.

Se consideră că oamenii, de când au apărut ca specie evolutivă și de sine stătătoare și până acum aproape 20000 – 30000 de mii de ani, făceau sex la întâmplare. Cum puteau, pe unde puteau și cu cine puteau. În funcție de cât și cum le permitea puterea sau atracția. Nu asociau actul sexual în sine cu starea de graviditate a femeii. Eram foarte asemănători cu modul de existență și ființare cu cel al primatelor de astăzi.

Doar foarte târziu, odată cu descoperirea agriculturii, moment în care oamenii au părăsit ușor stadiul de vânători, pescari și culegători și au început să strângă resurse, s-a realizat asocierea sexului cu sarcina iar apoi a apărut cerința de fidelitate din partea bărbatului față de femei, tocmai pentru a putea da mai departe, propriei progenituri, resursele acumulate.

Probabil din aceste cauze, oricât de mult ne-am dori, nu putem controla apariția impulsului sexual față de alte persoane. Dar socializarea, culturalizarea și dezvoltarea altor aspecte psihologice majore ne-au condus către capacitatea de a controla modul în care ne manifestăm aceste impulsuri.

[related-post post_id=”2280459″]

Astfel este cert: putem avea impulsuri erotice și sexuale constant și aproape față de oricine ni se pare atrăgător. Nu este un lucru rușinos, nu este un blestem ci este chiar ceea ce ne-a ajutat ca specie să ajungem până în ziua de astăzi. Problema este ce facem cu aceste impulsuri. Când le dăm voie să se manifeste și când nu? Când și de ce le putem controla și când nu le putem controla și nu știm de ce?

În acest sens, analiza noastră va pune în evidență motivele pentru care oamenii, bărbați și femei, dau frâu liber acestor impulsuri la un moment dat. Care sunt motivele pentru care în unele situații putem controla aceste impulsuri iar în altele simțim că ele ne controlează pe noi?

Odată ce știm că acest impuls există inerent în interiorul nostru, discuția noastră se va centra asupra motivelor ce ne determină să nu dăm frâu liber acestor impulsuri sau asupra motivelor care ne dau voie să punem în practică impulsurile. Cu alte cuvinte, atunci când se întâmplă acest lucru, de ce se întâmplă, iar atunci când nu se întâmplă, din ce cauză nu se întâmplă?

Motivele infidelității

Motivele infidelității se împart în trei mari categorii: cele care țin de relație; cele care țin de personalitate; și cele care țin de psihopatologie.

Toate aceste motivații pot apare la nivel declarativ, conștient sub diverse pretexte: „Nu suntem făcuți să fim monogami”, „Un bărbat/femeie liber cu adevărat este normal să aibă și alte relații”, „Toți ceilalți o fac, este la modă”, „De ce să-mi interzic un lucru plăcut și nevinovat?”, „Vreau să profit la maxim de viața mea!” etc.

Dar motivațiile reale fac parte, de fapt, din cele trei categorii amintite. Să vedem în continuare despre ce este vorba.

1. Motivele de ordin relațional.

Infidelitatea datorată relației se datorează în cea mai mare parte dezechilibrului conjugal, sexual sau afectiv, care apare după câțiva ani de relație. Pasiunea aproape că s-a stins și ușor, aproape pe nesimțite, se instalează rutina. În acest context, infidelii, nu doresc să pună capăt relației dar simt nevoia unor noi confirmări și validări, pe care relația prezentă nu le mai oferă. Satisfacerea unor nevoi sexuale și afective nesatisfăcute vor fi căutate în brațele altor persoane, fie într-o relație mai îndelungată sau a uneia pasagere, ocazionale.

Infidelitatea poate fi datorată nevoii de a atrage atenția partenerului că nu este o posesie deja dobândită (sunt persoane care chiar pun capăt relației datorită acestui sentiment). Această situație se poate datora atât unei nevoi reale a partenerului infidel de a fi recucerit constant, sau a unei dorințe patologice, exagerate în această direcție.

Acumularea de resentimente în cadrul unei relații poate conduce la infidelitate. Din dorința de a scăpa pentru moment de controlul unui partener autoritar. Se poate datora și dorinței de răzbunare în urma infidelității celuilalt. Acestea pot fi puse în practică cu ocazia apariției anumitor oportunități.

Atunci când lucrurile nu merg bine în relație iar partenerul care dorește separarea nu are curajul de a divorța. Prin infidelitate îl poate determina pe celălalt să ceară divorțul. Pentru a-i produce suferință celuilalt și pentru a-și exprima agresivitatea latentă sau manifestă. Pentru a-l controla pe celălalt și pentru a verifica intensitatea iubirii.

2. Motivele de ordin psihologic.

Obișnuința și refugiul. Persoana în cauză a învățat încă din adolescență faptul că atunci când apar situații negative, cu puternică încărcătură emoțională, se poate refugia în sex. Absența psihologică a părinților și a relației afective pozitive cu aceștia, poate determina adolescentul să caute în sex, fie validarea din partea celorlalți, fie un element de autoreglaj emoțional. Astfel, ulterior în viață, când apar situații psihostresante și psihofrustrante, persoana va apela la validarea afectivă și sexuală din partea celorlalți pentru a-și restabili echilibrul emoțional. Teoretic, acest lucru se poate realiza cu partenerul dar acest lucru se întâmplă doar în prima parte a

relației, atunci când elementele de senzualitate și pasiune validează persoana și atenuează pentru moment durerea sufletească și vidul interior. Cu cât aceste elemente, durere și vid interior, sunt mai mari, cu atât persoana se va refugia mai mult în validarea din partea celorlalți, fie că este socială sau sexuală.

3. Motive patologice.

Aceste motive sunt de cele mai multe ori de ordin inconștient. Neglijarea emoțională sau abuzurile sexuale în copilărie pot conduce la alegerea elementelor sexuale sau de seducție ca mecanism de autoreglare. Persoana în cauză apelează la aceste comportamente (satisfacere sexuală și/sau seducție) în ciuda faptului că lucrurile merg bine în relație sau în viața de zi cu zi. Atunci când provocările vieții aduc momente stresante, aceste persoane vor apela din nou la aceste autoreglaje.

Studiile au demonstrat și un mecanism neurofiziologic implicat în acest proces. Aceste conduite generează la nivel neurologic posibilitatea de a fi eliberată mai multă oxitocină. Acest neurotransmițător este responsabil pentru starea de bine. Astfel se ajunge la o situație de dependență. Persoana respectivă caută în mod constant ceea ce i-ar putea produce un coktail neurofiziologic pentru a resimți o stare de bine și astfel să poată anula efectele tensionante ale frustrării și stesului.

Practic, dacă ceva te-a ajutat la un moment dat, te va ajuta din nou. Asta dacă nu este cineva care să te ajute să conștientizezi efectele negative ale acelui ajutor iluzoriu sau nu îți dai seama singur. Problemele din trecut pot genera un sentiment de vid interior iar prin infidelitate persoana în cauză are sentimentul că poate controla și umple acest vid interior. Nimic mai fals. Infidelitatea se mai poate datora unei nevoi puternice de a cuceri și a fi cucerit. Acest aspect se datorează unei relații deficitare cu mama. Această relație perturbată a putut genera teama copilului de a fi abandonat și sentimentul de singurătate și abandon.

Infidelitatea se mai poate datora și unui model perturbat familial: „Nu pot face ceva mai bun decât părinții mei”, „Nu am cum să fiu fericit!”. Mai pot fi situații în care persoana infidelă dorește să-și recâștige stima de sine printr-o relație în care să se simtă validată.

Problema infidelității, sexualității și seducției este una extrem de sensibilă. Acestea pot trece foarte ușor în ceva ce poate fi interpretat drept virtute sau „viață intensă”, dar în spate se ascund mereu elemente de criză, probleme emoționale sau traume nerezolvate.

În acest sens, persoana care simte nevoia infidelității, își poate pune în primul rând întrebarea: ”De unde vine această nevoie?”, iar apoi o serie de alte întrebări, la care va trebui să-și răspundă foarte sincer: ”Este ceva în neregulă cu mine?”, ”Este ceva în neregulă cu partenerul meu?”, ”Este ceva în neregulă în relația mea?”, ”Ce motive am pentru a face asta?”, ”

Din cauza acestor motive, persoana înșelată care se află în psihoterapie, va fi tratată ca fiind responsabilă în egală măsură de infidelitatea partenerului, chiar dacă responsabilul principal rămâne infidelul. Persoana înșelată nu și-a împins la propriu partenerul în brațele celuilalt dar este în egală măsură responsabilă pentru dezechilibrul emoțional care a condus la infidelitatea partenerului (atunci când nu sunt implicate aspecte ale personalității sau elemente psihopatologice).

Toți cei implicați în relații sunt obligați să învețe cum să gestioneze corect atât pasiunea apărută la începutul relației cât și liniștea apărută după furtuna pasiunii. Întotdeauna va exista un dezechilibru în relația emoțională a partenerilor. Nicio relație nu va fi perfectă. Întotdeauna va exista un partener dominant iar celălalt dependent. Astfel, relația de echilibru nu va apărea de la început.

Puterea de concesie la începutul relației se va baza pe puterea sexualității și pasiunii. Apoi trebuie neapărat făcut un efort conștient pentru a se putea ajunge la un echilibru real de data aceasta, echilibrul inițial fiind doar o iluzie construită pe aburii pasiunii.

Lector Univ. Dr. Psiholog clinician și Psihoterapeut Sorin Nica