Dacă e să ne raportăm la o zicală din bătrâni „lunea nici iarba nu crește”, motiv pentru care echipa Bihon.ro a decis să nu se îngrijească de responsabilitățile zilei de luni, ci să servească cititorilor o evadare din cotidian prin abordarea unor teme de actualitate.

În prezentul articol, lectorul Univ. Dr. Psiholog clinician și Psihoterapeut Sorin Nica explică cum, de multe ori, persoanele care au o teamă de respingere, de abandon, au și o foarte mare „foame de atenție”.

„Comportamentul persoanei care prezintă această teamă va fi caracterizat de anxietate excesivă, dependență puternică (adezivitate față de partener) sau va fi caracterizat de răceală și distanță psihoemoțională, neimplicându-se emoțional în relații pentru a evita suferința”, susține psihoterapeutul Sorin Nica.

Cele mai importante aspecte în această situație sunt posesivitatea și gelozia.

„Mă confrunt cu o situație extrem de sensibilă. Când intru într-o relație, parcă mă transform. Încep să impun partenerului limite și granițe din ce în ce mai restrânse. Îl îngrădesc și devin extrem de posesivă. Iar eu simt că îi ofer toată dragostea mea, că mă dăruiesc lui cu totul și am nevoie din partea lui de siguranță și asigurări constante că totul este bine între noi. Chiar dacă asta înseamnă să vorbim de douăzeci de ori pe zi sau să îi cer să facem aproape orice împreună”, spune Adelina care are 32 de ani.

Acaparare, posesie, posesivitate

„Sunt conștient de problema mea, dar nu știu cum să o controlez. Când încep o relație, fără să-mi dau seama încep să-mi îngrădesc partenera, devin gelos și posesiv. Chiar dacă simt în mod real că îi ofer toată afecțiunea mea și am nevoie constant din partea ei să mă reasigure că lucrurile sunt bine între noi, să-mi ofere înțelegere și acceptare. De cele mai multe ori simt teamă atunci când se aranjează mai mult sau dacă pleacă singură în oraș sau cu prietenele, gândindu-mă inevitabil la faptul că mă poate înșela sau caută pe cineva cu care să își facă de cap sau să înceapă o nouă relație. Dar în același timp, mi se pare normal să vezi lucrurile așa atunci când iubești. Nu m-am gândit niciodată că aș putea schimba ceva în felul meu de a vedea lucrurile… Am 37 de ani”, spune Andrei.

[related-post post_id=”2263187″]

Aceste temeri se manifestă atât de puternic față de partener deoarece acesta este investit în mod direct sau indirect cu dorința noastră de a ne aparține pe viață și astfel să ne furnizeze constant un sentiment de siguranță. Cu cât oamenii au un nivel mai crescut al acestei nevoi de posesivitate față de partener, cu atât sentimentul de siguranță din interiorul lor este mai scăzut, stima de sine mai scăzută și pot avea un sentiment profund de vid interior, pe care consideră că îl pot umple, că îl pot vindeca, cu celălalt, cu prezența lui. Partenerul va fi considerat un salvator.

„Eu sunt un nimic, nu am nicio valoare, iar celălalt mă face să simt că sunt cineva”, și-ar spune cineva în această situație.

Doar că această dragoste – pasiune devine la un moment dat o povară. În sfera prieteniilor este mai ușor, dar și aici persoanele cu această problemă manifestă nemulțumire și neînțelegere atunci când unui prieten îi apare un partener sau trece la statutul de familie. Cu cât planul este mai apropiat, cu atât va fi cerut un nivel cât mai mare de dăruire și devotament și, nici atunci, presupunând că acest devotament există, tot nu va fi suficient. Pe scurt, cu o persoană care are această problemă, foarte greu o poți scoate la capăt.

Sunt unele lucruri de care trebuie să țină cont cei care sunt în relație cu o persoană care suferă de teama de abandon. Este foarte important să fie înțeles faptul că, pentru cel în cauză, teama de abandon este cât se poate de reală și puternică, iar acesta nu o poate controla. În această situație discuțiile raționale nu vor duce la un consens sau o armonizare deoarece persoana în cauză nu poate rezona prin asimilarea acestor conținuturi. Oricât de mult ar încerca partenerul să demonteze temerile și nesiguranțele celuilalt, prin eforturi supraomenești de a-l liniști și a-i aduce dovezi, acestea nu vor funcționa.

Nivel scăzut de satisfacție

Atunci când ajungi ca nivelul de satisfacție pe care ți-l aduce relația să fie foarte scăzut sau chiar nul, este bine să iei în considerare varianta retragerii iar partenerul să caute ajutor specializat pentru a conștientiza problema cu care se confruntă și astfel să se poată vindeca. Varianta legată de sacrificiu în această situație, nu funcționează. Din această cauză este bine să luăm în considerare, în primul rând, ceea ce este bine pentru noi înșine. Într-o astfel de relație, te poți gândi la faptul că poți pleca îndurerat, trist și abătut, dar totuși este necesar să pleci.

„Am făcut foarte multe pentru a rămâne în relație cu Răzvan pentru că într-adevăr îl iubeam foarte mult. Am ajuns să nu îl mai suport, chiar dacă încă îl mai iubeam, din cauza temerilor lui constante că am pe altcineva, nemulțumirii lui că nu îi ofer suficiente dovezi de iubire și gelozia lui extremă față de oricine mă înconjura. Încercam constant să îl reasigur, vorbeam cu orele la telefon și trimiteam sute de mesaje. Aveam constant ochii plini de lacrimi. Mă zvârcoleam într-o agonie teribilă. La un moment dat nu i-am mai deschis ușa. Am stat ghemuită în spatele ei, plângând, toată noaptea. Plângeam foarte tare dar știam că era singura variantă prin care mă puteam ajuta pe mine dar și pe el. Așa am pus capăt relației”, – mărturisește Andreea, 29 de ani.

„Mă consumam teribil, iar el a ajuns chiar să mă amenințe și aproape să mă lovească. Nu mai aveam voie să îmi văd prietenele și începuse chiar să mă îndepărteze de familie, care considera că are o influență negativă asupra mea. Am realizat că nu mai eram pe aceeași lungime de undă. Mă transformase foarte mult. Eram nervoasă și iritată. De bucurie și fericire nici nu mai vorbesc. Nu mai simțisem de mult astfel de stări. Am înțeles că nu îl pot ajuta iar relația nu avea cum să se îmbunătățească. Am pus capăt relației după doi ani și tot el m-a acuzat că asta plănuisem de la început, să îl fac să sufere și să îl părăsesc.”

Obiective și soluții

Psihoterapeutul Sorin Nica susține că „Există persoane și persoane. Unele sunt mai atente la ceea ce se întâmplă în interiorul propriei persoane și pot conștientiza teama de abandon, îndreptându-se mult mai repede către obiectivele și soluțiile rezolvării acestei probleme. Alte persoane sunt mai centrate pe cauze externe: ”sunt nefericit din cauza altora”, ”viața mea este grea pentru că alții…”, ”nu am avut noroc” etc., iar în aceste situații centrarea pe conștientizarea cauzelor reale ale problemei și începerea soluționării problemei reale, va fi mult mai dificilă și va consuma mult mai multe resurse. Aceste persoane vor dezvolta un nivel crescut de anxietate, depresie și furie. Așadar, cu cât cineva își pune o întrebare circulară de genul: „Care este responsabilitatea mea în această situație” sau „Cum pot eu ajuta eu în această situație”, cu atât drumul către rezolvarea problemelor va fi mai scurt și ușor.

În alte cazuri, oricat de reală este această fobie și oricât de puternic ar fi comportamentul compulsiv, în cele din urmă, cel în cauză percepe repetitivitatea. El începe să vadă că, indiferent de relație, singura constantă este propriul comportament, iar trăirile mult prea intense îl copleșesc. Cei mai mulți, atunci când realizeaza acest lucru, pot trece în comportamentul de fugar, renunțând ei înșiși la relații, sau pot ajunge să evite cu totul o relație romantică pentru ca știu cum se va termina. Indiferent de calea aleasă, niciuna nu este sănătoasă pentru o persoană.

[related-post post_id=”2258866″]

Irina Holdevici afirmă că „dacă aceste probleme au un caracter dezadaptativ, mai indicată este psihoterapia. Psihoterapia analitică este foarte eficientă, dar are durată lungă și costuri mari. Psihoterapiile de scurtă durată, mai ales cele cognitiv-comportamentale, modifică atitudinile clientului față de propria persoană, față de ceilalți și față de lumea exterioară. Astfel, se pot modifica, într-un timp relativ scurt, schemele cognitive timpurii, una dintre acestea fiind tocmai aceea a abandonului si a respingerii.

Terapia cognitiv-comportamentală presupune identificarea stărilor afective negative, a comportamentelor dezadaptative și a gândurilor negative care le produc (un tânăr care s-a despărțit de prietena sa își spune în gând: «Niciodata nu îmi voi găsi o parteneră potrivită», «nu voi putea fi fericit». În spatele acestor ganduri negative se află schema cognitivă «eu nu merit să fiu iubit». Tânărul din exemplu ar fi putut să aibă o mamă rece, agresivă și autoritară, care îi administra pedepse pentru fiecare greșeală, fără să îi arate o dragoste necondiționată”.

Învață să-l recunoști

Benefica este acceptarea acestei probleme și asumarea ei și a comportamentului aferent. Odată ce conduita și reacțiile din relație tind să apară, într-o primă etapă este bine să nu le imputăm partenerului. În momentul în care ne asumăm propriile sentimente și temeri ca aparținându-ne în totalitate, putem încerca să controlăm această situație, fără a mai fi tentați să ne bazăm pe răspunsuri și rezolvări din partea celuilalt.

Încrederea în sine trebuie să ne-o construim singuri, ea nu va veni niciodată dinafară, motiv pentru care partenerul amoros nu trebuie investit cu cheia problemelor pe care le trăim noi. Teama trebuie acceptată ca o condiție umană, fără a ne considera vinovați că o avem și fără a ne simți mai putin valoroși.

Soluția nu este să facem eforturi deosebite să ne transformăm în ceea ce credem noi a fi idealul celuilalt, frizând perfecțiunea, ci să învățăm să ne acceptăm pe noi înșine cu limite și neajunsuri și să ne acceptăm așa cum suntem. Se spune că înainte să te iubească oricine altcineva, trebuie să te iubești tu. Siguranța și încrederea pornesc tot din interiorul tău, independent de cei din jur și confirmările lor. Indiferent de tiparul pe care o persoană cu teama de abandon îl dezvoltă, cel mai important pentru ea este învățarea acceptării propriei independențe și individualități.

Lector Univ. Dr. Psiholog clinician și Psihoterapeut Sorin Nica