M-a fascinat întotdeauna poemul „La vânătoare”, împărţit ca în teatru în patru acte, să le zicem scenete: Decorul, Un iepure, Masa şi La întoarcere. Un pastel admirabil de toamnă, ne apropie, din visare, de pământ: „Saltă-n valuri jucăuşe / Şi foşneşte lin sub soare, / Cu mătasă la pănuşe, / Mămăliga viitoare…” (Decorul). „Puşca scoate fum pe ţeavă şi pocneşte ca un dop”… însă nu întotdeauna punctul ochit, aşa se spune, este şi punct lovit.
„A căzut… ba nu! Din goană, / Mic, elastic şi urgent, / Lâng-o tufă de simzeană / A făcut un compliment” (Un iepure).
Povestirile de vânătoare conţin minciuni fantastice, uşor sau greu neruşinate: „Un măceş de două şchioape / Zice-n taină unui spin: / – Dumneata eşti mai aproape, / Ia-l de mânecă puţin!” (Masa). Întoarcerile de la vânătoare, deseori, se petrec şi cu tolbele goale, şi cu vânătorii abătuţi: „Spre oraşul plin de turle / Stau privind cu-n aer tâmp / Şi deodată-ncep să urle / Că-i apucă noaptea-n câmp” (La întoarcere). Mult humor avea George Topîrceanu, dar şi multă nostalgie şi năduf vizavi de celebra poetesă pentru copii, Otilia Cazimir.
Ion Davideanu
Citiți principiile noastre de moderare aici!