În engleză îi spunem bullying, iar în italiană bullismo. În română nu-i spunem nicicum, pentru că agresiunile(de cele mai multe ori psihologice) din şcoli, practicate între elevi, sunt încă un subiect tabu în ţara noastră. Am specificat caracterul psihologic al acestui tip de violenţă, pentru a sublinia faptul că nefiind fizic, este mai greu de identificat şi combătut. O vânătaie sau un membru rupt sunt observate imediat de către cei din jur. O rană psihică aproape niciodată.
Mai întâi consider că ar trebui să oferim o definiţie acestui tip de violenţă care nu beneficiază nici măcar de o denumire concretă în vocabularul românesc. Precizez că în continuare voi adapta denumirile din italiană şi engleză la limba română, deşi în mod oficial, termenul „bulism” nu există în dicţionarul limbii române. Bulismul este acţiunea (fizică sau mentală) întreprinsă de o persoană violentă şi arogantă, cu scopul de a înjosi, a umili şi a intimida un individ perceput drept inferior într-un anumit domeniu.
Cauzele bulismului sunt de obicei insecurităţile psihologice ale agresorului. Laşitatea acestuia îl determină să se autoperceapă mai puternic atunci când înjoseşte o persoană mai slabă decât el. Frustrările refulate pot fi şi ele cauze ale acestui comportament denaturat. Observăm că agresorul nu doreşte niciodată o „luptă” egală, ci caută doar adversari inferiori, faţă de care îşi poate demonstra aparenta superioritate.
În puţinele ore de psihologie pe care programa ni le alocă în timpul liceului suntem învăţaţi că stima de sine e un element esenţial în vieţile noastre, cu un efect direct asupra viitoarei noastre vieţi profesionale, familiale şi sociale. În asemenea condiţii, nu consider acceptabilă vătămarea stimei de sine a niciunui elev.
Primul efect(observabil) al bulismului este scăderea randamentului şcolar al victimei. În secolul XX, psihologul american Abraham Maslow a elaborat o piramidă a nevoilor umane(pe care o voi reproduce doar parţial). Pe primul loc a situat nevoile biologice(aer, apă, hrană, adăpost şi aşa mai departe). În continuare a adăugat nevoia de securitate(a sănătăţii, a resurselor, a moralităţii etc). A treia categorie o constituie nevoia de apartenenţă la un grup; nevoia de respect şi recunoaştere socială. Bulismul încalcă flagrant această nevoie umană înnăscută. Concentrarea şi învăţarea devin dificile, pentru că victima se află în permanenţă în defensivă, într-o stare de tensiune psihologică ce face imposibilă focusarea atenţiei într-un alt domeniu. Un alt efect este dezvoltarea unui sentiment de inferioritate la persoana agresată. „Nu sunt suficient de bun, nu merit nimic, sunt o nulitate socială, de asta se iau toţi de mine.” Acest sentiment poate supravieţui peste ani şi în multe cazuri se răsfrânge asupra vieţii viitorului adult. Acesta se va mulţumi cu o viaţă mediocră pentru că în timpul şcolii i-a fost inoculată ideea că nu merită mai mult. În Statele Unite ale Americii bulismul din şcoli a cauzat numeroase sinucideri. În ţara noastră nu se cunosc astfel de cazuri, dar după părerea mea, un fenomen care poate determina sinuciderea cuiva(cu atât mai mult a unui copil) merită toată atenţia noastră.
Cum putem combate acest fenomen ? În primul rând, victimele ar trebui să raporteze profesorilor acest tip de evenimente, fără teamă. În al doilea rând, măsurile luate împotriva agresorilor să fie suficient de severe încât să „taie cheful” oricui ar dori să mai adopte astfel de comportamente antisociale pe viitor.
Ar trebui să ne preocupe subiecte mari precum pacea mondială ? Bineînţeles. Înainte, însă, consider că ar fi natural să ne preocupe mai mult obţinerea unui mediu social optim în şcolile noastre, unde factorii de stres să fie reduşi la minimum, dacă nu eradicaţi. Importanţa majoră a şcolilor este dată de faptul că medicii, profesorii, preoţii, agricultorii generaţiei următoare se află acum în băncile lor, în plin proces de formare. Calitatea viitoarei generaţii nu este un element neglijabil ( sau nu ar trebui sa fie un element neglijabil).
În concluzie, mesajul meu antiviolenţă este că bulismul trebuie eradicat din şcoli. Nu este normal să existe un asemenea tip de comportament între elevi. Nu într-o societate care se pretinde civilizată. Mesajul meu este că ar trebui să încetăm să închidem ochii în faţa evenimentelor de acest tip, fie ele şi izolate, şi ar trebui să încetăm cu toţii să fim complici prin tăcerea noastră. Nu în ultimul rând, ar trebui să avem în sfârşit şi un termen oficial pentru această manifestare. Cel pe care l-am folosit în acest eseu este împrumutat şi adaptat din limbile engleză şi italiană, unde acest fenomen beneficiază de mai multă atenţie din partea societăţii.
Elevă: Maria Petruş
Prof. Coord.: Monica Straton
Liceul Tehnologic nr. 1 Şuncuiuş
Citiți principiile noastre de moderare aici!