Deși o percepem deseori ca pe un factor fizic, ea se manifestă sub diferite forme, de la fizic, până la violența verbală sau chiar sentimentală. Primele două sunt deja foarte cunoscute, dar nici a treia nu este mai prejos.
Violența sentimentală se manifestă prin gelozie, prin acele trăiri în care subconștientul ne șopteşte „nu vreau să te pierd”. Aceasta este gelozia: un conflict, o formă de violență cu noi înșine.
Fie ea sub orice formă, violența trebuie diminuată nu cu mai multă violență ci cu răbdare, încredere și bunăvoință. Aș putea vorbi despre violența fizică sau verbală, dar o să vorbesc despre gelozie, deoarece aceasta le cuprinde de cele mai multe ori pe ambele. Totul începe frumos, multă fericire, te îndrăgostești, începi să te atașezi din ce în ce mai mult, timp în care subconștientul lucrează, iar gelozia își face apariţia pas cu pas, pe nesimțite. După cum știm, ne tragem din maimuţe și încercăm să demonstrăm că am evoluat. Orice punct de plecare am avea, suntem datori să ne controlăm, să nu ne scoatem la iveală instinctele animalice.
Într-o zi, mergând prin parc, am zărit o fată. Era atât de drăguță și de tăcută, încât felul ei de a fi, la o simplă privire, te făcea să vrei să o protejezi chiar și de lovitura unui strop de ploaie. Am mers spre ea, m-am așezat pe bancă și am întrebat-o cum o cheamă. Mi-a răspuns încet, timid, cu obrajii în flăcări, aproape în șoaptă, Oana. M-am prezentat și eu: Florin, îmi pare bine! O urmăream, dacă se poate spune urmărit, de câteva zile. Știam că vine mereu în parc, să admire natura, florile, păsările. În fiecare zi. La ora 17. Totuși, ceva mă punea pe gânduri. Cu toate că zilele erau parcă într-o armonie de neclintit, perfecte, când m-am uitat în ochii ei, am văzut o apăsare adâncă. Niște ochi căprui ce străluceau, dar parcă de tristețe. Făcându-mi curaj, am lăsat tonul mai domol, am început să discutăm și am ajuns să văd pe braţele ei, pe picioare și chiar pe gât o serie de echimoze, care mai de care mai proeminente. Am întrebat-o dacă e bine, dacă are nevoie de cineva cu care să vorbească. Prima dată a trecut sfioasă și oarecum rușinată peste întrebarea mea firească. I-am spus că sunt student la Psihologie, că am 20 de ani și am început să mă exteriorizez, pentru a-i câștiga încrederea, cam câtă se poate avea într-un străin, la o primă vedere. Ea avea 18 ani. Mi-a spus câteva lucruri despre liceu, nu foarte multe, dar în cele din urmă probabil copleșită de situație, sentimente, amintiri, o lacrimă i-a udat obrazul. I-am reamintit că, dacă vrea să discute cu cineva sunt dispus să ascult. I-am lăsat numărul meu de telefon și adresa de Facebook, după care mi le-a dat și ea și am stabilit o posibilă reîntâlnire.
A doua zi în acelaşi loc, pe aceeași bancă și la aceeași oră, am văzut-o, de această dată, parcă puțin mai vioaie. Am mers la ea și atunci i-am zărit privirea care zâmbea. Am vorbit cât am vorbit și, la un moment dat, m-a întrebat dacă mai sunt dispus să o ascult. Am răspuns: evident că da. Ea a început! Mi-a povestit în primul rând de la cine are vânătăile. I se datorau prietenului ei, care era din câte am înțeles foarte gelos. Mi-a spus că totul a început când ea a vrut să pună capăt relației dintre ei, încercând să scape de el, deoarece devenise foarte agresiv, atât verbal cât și fizic. Am întrebat-o printre altele, dacă a mai spus cuiva, cu excepția mea, spre exemplu părinților cele întâmplate. Deloc surprins am aflat că nu, deoarece îi era frică de reacția acestora. Am încurajat-o să vorbească sincer, deschis cu ei, la fel cum a făcut și cu mine, deoarece doar așa se putea remedia situația.
A treia zi, când am ajuns în parc, la ora 17, pe banca noastră nu era decât o bătrânică ce dădea pâine porumbeilor. M-am așezat să o aştept pe Oana, dar ea nu a mai venit. Am continuat să aștept în fiecare zi timp de o săptămână. În ultima zi, când eram ferm convins că nu o să vină, deoarece nu îmi răspundea la telefon sau la mesaje, am văzut-o alergând spre mine. M-a strâns în brațe, iar după ce și-a tras sufletul mi-a mulțumit spunându-mi că acum e o persoană liberă. Am fost bucuros pentru ea și de atunci am continuat să ne întâlnim zilnic până când eu am plecat în străinătate cu ajutorul unei burse. M-am întors după trei ani, surprinzător, tot cu gândul la ea, deși nu mai vorbiserăm aproape de o lună nimic. La ora 17 eram în parc și, pur și simplu, nu mi-a venit să cred. Era pe bancă! Evident, mult mai schimbată de când o văzusem ultima oară, dar în bine. Oana avea 21 ani, iar eu 23. Am mers la ea, iar când m-a văzut mi-a sărit în brațe spunându-mi că s-a așezat pe bancă în fiecare zi de când am plecat, aşteptând. În acel moment am sărutat-o. Ea mi-a răspuns, iar atunci m-am simțit împlinit.
Plimbându-ne, l-am zărit, de fapt Oana l-a zărit, pe fostul. Fostul, deoarece se despărțiseră. Fostul prieten cu care am înțeles că în ciuda celor întâmplate ținea legătura și erau aproape cei mai buni prieteni.
Ciudat, ce întorsătură pot lucrurile să ia. Am auzit undeva că „dragostea înseamnă să dai celor din jur ceea ce au nevoie, nu ceea ce merită”. Dacă vrei ceva cu adevărat, nu te dai bătut, nici nu-ți plângi de milă. Iar Oana și-a dorit să îl ajute pe Andrei să redevină cel de dinainte și a reușit. Nimic nu e imposibil, nici chiar să „vindeci” pe cineva de violență.
Renata Broștean – clasa a X-a B
Prof. îndrumător Todor Diana
CN Samuil Vulcan Beiuş
Citiți principiile noastre de moderare aici!