Ordinul Goblenarzilor

Au tiparit trei albume superbe, cuprinzând reproduceri dupa aproximativ
o suta de tablouri, hotarâti sa-l faca sa cumpere câteva pânze
celebre. I-au daruit albumele si l-au lasat sa aleaga.

Însa „colectionarul de cecuri” Ford i-a lasat, la rândul
lui, masca, întrebându-i inocent: „Dar, domnilor, la ce mi-ar
folosi tablourile originale când mie tocmai cele de aici, din aceste carti,
îmi plac atât de mult?”

Mi-a venit în minte replica lui Ford saptamâna trecuta, când
oarecine mi-a povestit ca o cucoana din „lumea buna” a Oradiei a
dat mai multe zeci de milioane pe câteva goblenuri. Ati citit corect:
goblenuri.

Dar, totusi, nu simple goblenuri. Noooo! Ci goblenuri grigoresti, goblenuri
luchieni, goblenuri – tineti-va bine! – da Vinci, Michelangelo,
Botticelli. Cucoana respecta arta, ce mai!

La ce naiba sa fi cumparat pe banii aia trei tablouri ale unor artisti plastici
oradeni contemporani, când nenorocitii nu lucreaza în „punct
norvegian”?(M-am documentat: poti coase în punct normal sau în
punct norvegian.)

Sa pictezi pare atât de simplu pentru proaspat îmbogatitii României,
iar sa gândesti e un rusinos paravan pentru nerealizare sociala. În
schimb, goblenurile sunt „dragute” si, „vai, îti dai
seama de câte ori a trebuit sa împunga cu acul?”

Ce sa le explici membrilor ordinului goblenarzilor – multi, tot mai multi,
jignitor de multi – ca sunt cretini, stupizi, ca n-au ajuns înca
nici macar la stadiul de a prefera kitsch-ul, când unica lor educatie
estetica s-a rezumat la stergarele atârnate în bucatarie de mam’mare
si care te asigurau ca „Un sot e fericit / Când se simte iubit /
si e bine hranit?”.

Ca în ochii lor pensionara care face goblen e mai de respectat decât
Luchian? Nu poti sari, totusi, din bucatarie direct în Museum of Contemporary
Art din Chicago.

Suntem, pâna la capat, un oras de goblenarzi. Politic, economic, administrativ
– goblenardizam. Parlamentarele noastre par erori îmbracate la second
hand si multi dintre oamenii politici au prestanta unor hipopotami cu diaree.

Majoritatea vorbesc într-o gâlceava permanenta cu gramatica româneasca,
de parca ar face goblenuri lingvistice cu ochii închisi. Proiectele urbanistice
ajung bilete de favoare pentru înnoroirea gratuita, iar la actiunile culturale
se aduna de fiecare data aceeasi mâna de oameni, mai mult din reflex pavlovian
decât din nevoie interioara.

Ne restauram urât cladirile, ne îngropam în tuburi de canalizare
statuile. Ne acuzam reciproc, definitiv si vâscos. Repet: sa ne rugam
lui Dumnezeu sa începem sa apreciem kitsch-ul. De acolo mai departe am
mai avea o sansa.

Toamna, când natura nu te mai ajuta, îti dai seama de identitatea
unui oras. Uitati-va în jur – suntem o urbe tot mai urâta,
în care traim tot mai urât. Dar, cine stie, poate scriu toate astea
doar din invidie.

Fiindca mi-e si groaza sa socotesc câte texte ar trebui sa public pentru
a-mi permite si eu sa cumpar un goblen, ca sa intru în rândul lumii
bune oradene.

Miron Beteg