Românii şi banalitatea

Ultima, indica o neputinta tragica, inadecvarea la destin – esuarea în
arhipelagul proiectelor. Umarind tevatura iscata în jurul maririi punctului
„P” (i-am spus astfel punctului de pensie, pentru a-l diferentia,
cât de cât, de un alt punct celebru – „G”), am
constatat un fapt pe care nu gândeam vreodata sa-l ating, macar cu gândul.
Despre neajunsul de-a fi exceptional, într-un aume sens – patologic –
si nevoia de a reabilita banalitatea va fi vorba în cele ce urmeaza…

Nici o tema de politici publice, indiferent de anvergura, nu scapa de compromitere
si vulgarizare copioasa, prin implicarea ei în disputa dintre presedinte
si premier. Conflictul dintre cei doi are o dimensiune ce înfricoseaza:
a ajuns sa fie chiar mai important decât România! O confirmare trista
a venit chiar în saptamâna ce s-a dus. Se stie foarte bine: vai
de cei ce detin puterea fara a fi capabili sa o exercite (exemplu – regimul
Constantinescu).

Dar iata ca se pot întâmpla grozavii si mai mari – vai de
tara în care opozitia se afla, disimulat, la putere! Va fi necontenit
supusa, pervers si incontrolabil, unei sarabande a scandalurilor, având
drept scop provocarea. Ca urmare a unei combinatorici de culise (frontul predilect
al razboiului politic), problema pensionarilor a devenit principalul câmp
de bataie dintre marii si jalnicii barbati ai patriei.

În timp ce zeci de mii de nenorociti nu au banii pentru a-si permite
o viata la limita decentei, acei câtiva lei necesari unui medicament care
sa le prelungeasca agonia bine temperata, asistam la un exercitiu nerusinat
de imagine. Practic, batalia pentru alegerile generale a început prin
momirea milioanelor de alegatori subnutriti, macinati de boli, afectati mental
de anii comunismului.

De ce s-a îndreptat atacul tocmai asupra lor? Simplu, pentru ca sunt
multi si vulnerabili. O viata înteaga au învatat ca trebuie sa-l
ovationeze pe cel care le da, iar apoi, pentru ca atunci când însasi
viata îti este o mizerie, compromisul este o necesitate, iar prostitutia
o virtute. Sunt oameni pentru care idealul e cazut în derizoriu –
a avea, astazi, chiar acum, banii pentru un kilogram de cartofi.

Din toate aceste motive, politicienii care s-au aruncat în lupta pentru
votul pensionarilor au alura unor hiene.
Într-o tara precara, exceptionalitatea este un pericol, o boala, efectul
unui complex morbid de inferioritate. Scandalurile au ajuns o norma a cotidianului,
chiar felul de-a face politica.

Nici o discutie publica nu a scapat fara a fi terfelita sau contaminata de
blenoragie. Ei da, marii barbati ai tarii au scurgeri infectate si urât
mirositoare, au boala rusinoasa a celui pentru care voluptatea este de preferat
prudentei, unui calcul rational al riscului si oportunitatii.

Banalitatea este un cuvânt afectat în premise de semnificatia lui
peiorata. Insul banal stârneste plictisul, este persiflat si ocolit. Nu
are, domnule, charisma, nu este ademenit de patima de-a iesi din rând.
Dimpotriva, este cuminte si are o eficienta ce trece adesea neobservata.

Dispretuit îndeobste, se alege cu o biografie fara relief sau stil si
cu o singura calitate, aceea de a face, când e soare, umbra pamântului.
Cu toate aceste defecte, am ajuns sa-mi fie dor sa întâlnesc, dincolo
de ciurda oamenilor exceptionali dar malefici, un ins banal, un om la locul
lui. Sunt gata sa propun un premiu de excenta pentru cel mai banal politician
al natiei. Întâlniti-l si dati-mi de stire…

Florin Ardelean