Şcoala şi viaţa

Solemnitatea jucausa a primului clopotel a încetat demult sa mai stârneasca
bucurii enigmatice. Scoala româneasca acuza din plin bolile tranzitiei.
O scurta privire îndarat arata ca fiecare an, din sirul ultimilor 17,
a fost marcat de actiunile de protest ale dascalilor. De fiecare data, grevele
anuntate s-au terminat prost. Ori în dileme morale, ori în aranjamente
dubioase, prin care slujitorii scolii se alegeau cu o (doar) promisa marire
de salariu. Criza învatamântului românesc s-a cronicizat,
în acelasi fel în care pauperizarea corpului profesoral a devenit
un fapt strict sociologic. Fara îndoiala, fenomenul de polarizare al societatii
si-a gasit în dascali un indiciu de gravitate.

Nimeni nu mai sta sa vada ce se petrece cu elevii, victimele reziduale ale
unei tari complexate de raportul catastrofal dintre substanta din premise si
precaritatea rezultatului final. Exact pe acest parcurs, între startul
fabulos în promisiuni si compromiterea oricarui proiect asumat, fie prin
abandon, fie prin crasa subdimensionare a performantei, gasim viciul de structura
al scolii românesti. Ea traieste agonic o inadecvare la realitate.

Sistemul educational nu este dispus sa renunte la un statut pe care a încetat,
totusi, sa-l mai aiba. Daca pâna în 1989 parcursul scolar al unui
tânar constituia, în proportie de 99%, impulsul pentru un destin
liniar, pe o trasa ce putea fi desenata aproape milimetric, tranzitia a delegitimat
acest statut de ursitoare, de propulsoare tipizate spre o cariera anticipabila.
Scoala nu mai este singurul arhitect al destinului. Si nici cel mai important.

Succesul, ceea ce un tânar ajunge sa fie într-o viata cu mult mai
putin transparenta, în sanse si-n evolutie, depinde acum de variabile
cu mult mai subtile, de necunoscute ce au rasturnat dramatic setul de valori
si principii. Canonul moralei, ca si acela al actiunii, au cunoscut o violenta
contestatie si reasezare. Elevii au simtit foarte bine asta, chiar pe pielea
lor.

Putini îsi mai aduc aminte, dar în urma cu 7 ani, bac-ul si anul
scolar 1999/ 2000 au fost marcate de o iesire în strada a elevilor, de
mitinguri sub lozinca „Nu vrem mate!”. Profesorii au stat la cutie,
nu au înteles izbucnirea învataceilor razvratiti, ori chiar i-au
acuzat de neseriozitate. Si asta tocmai pentru ca ei aveau (si mai au) o alta
agenda. Acest lucru indica scindarea scolii. Orice abordare a educatiei si învatamântului
care face abstractie în mod stupid si superior de interesele celor ce
stau prea cuminti în banci este fariseica si contraproductiva.

Dascalii sunt primii vinovati de ceea ce se petrece. Ei sunt cei ce au acceptat
tacit transformarea rolului de slujitori ai scolii în acela de slujitori,
pur si simplu. Au salariile pe care le au si duc viata de servanti de lux pentru
ca au refuzat sa tina cont de acest adevar – daca ai carte nu este obligatoriu
sa ai si parte. Le-o dovedeste chiar cei ce conduc tara. Procesul didactic românesc
a ramas calibrat pe regimul falsei excelente: toti cei ce încep clasa
I trebuie sa ajunga savanti, carturari, întelepti. Dascalii mimeaza genialitatea,
iar elevii speculeaza eterna drama valaha, a raportului pervers dintre forma
si fond.

Astfel s-a ajuns la o situatie paradoxala. Scoala dauneaza grav succesului
în viata! Ea mai supravietuieste doar pentru ca este o cutuma, cel mai
longeviv mit. Secolul 22 va fi analfabet sau nu va fi deloc!

Florin Ardelean