„Sentimentul românilor e că puterea cetăţeanului simplu nu reprezintă nimic şi că politicienii fac şi desfac totul”. A fost Traian Băsescu, la 18 noiembrie 2007. Președintele acuza interesele transpartnice ce sunt pe contrasens cu cele ale românului, uitând însă să spună că nici el nu lipsește de la masa plină de bucate.
Oligarhia transpartinică din România scapă basma curată la raportul CE, scria Financial Times, în 2008.
Prestigioasa publicație internatională arăta că mahării politicii românești au beneficiat de bunăvoința Bruxelles-ului, oferind tainul, cuvânt drag președintelui Basescu, unor companii influente din țările ce fac jocurile în Europa. Putem să ne gândim la Germania, Franța, Italia… Desigur, era și e vorba despre contracte de infrastructură cu multe zero-uri în coadă. Un exemplu apropiat nouă: DN 79 Oradea – Arad, de care-și bate joc acum Astaldi, o companie italiană. Aceeași Astaldi care a mai prins câteva contracte mari. Printre ele, și unul cu Metrorex – metro-ul bucureștean. ”Uniunea Europeană se mândreşte cu faptul că ar fi o entitate progresistă capabilă să proiecteze în Est, pe terenuri odinioară ostile, valori şi instituţii esenţiale pentru buna guvernare şi succesul economic. Corupţia rămâne adânc înrădăcinată, iar eforturile de a o combate sunt blocate la nivel înalt”, scria atunci în Financial Times politologul britanic Tom Gallagher.
Același Gallagher revenea anul trecut asupra situației din România, afirmând că aici, la noi, UE “şi-a găsit naşul”. Adică cum? Adică România a transformat UE în ce e mai rău, diluând consensul său democratic şi luând în derâdere normele sale. „Legitimizarea de către UE a forţelor din România care au adoptat doar capcanele democraţiei occidentale ar putea conduce la reapariţia formelor soft de autoritarism politic”, s-a exprimat omul cu domiciliul dincolo de Canalul Mânecii.
Transpartinic. E cuvântul cheie, folosit și de președintele-jucător, omul ce pozează pentru fraieri în bau-baul corupților, dar și de occidentalii care nu închid ochii la bubele de pe obrazul țărișoarei noastre. Naivii care mai cred că, mergând la vot aleg niște domni cât de cât preocupați și de supărările alegătorului, ar trebui să-și pună puțin mintea la contribuție. Trăim în țara în care mai toată lumea „se descurcă”. Cine mai crede azi că un vameș mergea la lucru pentru salariu? Sau – în contextul local al scandalurilor de corupție de la OPC, respectiv RAR Bihor – cine își mai imaginează că șefia vreunei instituții de stat e atractivă pentru politruci doar prin prisma salariului, uneori surprinzător de modest? Până și la liderii sindicali lumea se uită acum ca la niște parveniți. Și pe bună dreptate…
Cum putem să ne imaginăm că politicienii aruncă cu banii în campaniile electorale – și e vorba despre munți de bani – doar pentru a se alege cu un salariu de parlamentar/primar/prefect/ministru?! Știți deja: miza e generosul și ultra-găuritul buzunar al banului public. Bun. În condițiile în care generoasele profituri pe care și le capitalizează potentații zilei au în spate rețele bine mascate, dar excelent orchestrate, cum putem să credem că ele implică un singur grup/partid? Domnilor, doamnelor, banul nu are miros și nici culoare politică. Așadar, putem și puteți intui că cei ce se-njură pe la televiziuni sau de la tribuna Parlamentului își pot strânge prietenește mâinile în culise, într-o complicitate desăvârșită. Concordia transpartinică are un scop bine-definit: profituri mari, și mai mari, tot mai mari, din ce în ce mai mari…
CĂLIN CORPAŞ
Citiți principiile noastre de moderare aici!