Un an mai târziu, am citit despre primul criminal de război al generației mele, un soldat american de 21 de ani care măcelărise civili în Irak. Am fost surprins: crima este unul din acele lucruri care dau măsura maturizării. Cu aceeași uimire privesc valul terorist din ultimii doi ani: Charlie Hebdo, masacrul din Paris sau atentatele din Bruxelles au fost comise, toate, de membri ai generației mele, copii ai anilor 80, ajunși la ”criza sfertului de viață”, când numai bine ar trebui să își întemeieze familii și să înceapă cariere. De departe cel mai faimos, Jihadi John, era născut în 88, la un an după mine. Firește, recruții Daesh sunt o minoritate a întregii generații, un vârf extremist al eisbergului. Rămâne să aflăm în ce măsură împărtășesc spiritul întregului.
La mii de kilometri de Syria, în Sillicone Valley, oameni de vârsta mea conduc ”Revoluția IT”: o invazie de programe și aparate care se strecoară, uneori fără știrea noastră, în cele mai neașteptate colțuri ale vieții. La prima vedere, nimic mai diferit de colegii lor luptători. În IT, totul e de construit, un câmp virgin, unde nu sunt dușmani de urât și de distrus. În politică, nu. Dar elanul e la fel de abrupt, de nestăvilit, de opac la negocieri, circumstanțe și tradiții: că vrem, că nu, viziunea revoluționarilor este să ne cupleze la internet și să ne schimbe pe veci viața, în pofida noastră.
Acasă, generația mea ”schimbă România”. Tinerii ”luminoși”, ”inteligenți”, ”valoroși” etc etc (un cor întreg de osanale închinat de musafirii televiziunilor) sunt prezentați drept revoluționarii care vor readuce țara pe un drum deturnat în timpul ”democrației originale”. Chiar așa să fie? Strigând ”Colectiv-Colectiv”, generația salvatoare a răsturnat cabinetul Ponta, făcând un favor clasei politice și domnilor jurnaliști, avizi de comentarii ”la cald”. Cu aceasta, Massmedia a declarat ”revoluția” încheită, lăsând trăsăturile întunecate ale afacerii să fermenteze netulburat.
Oare cabinetul Ponta nu adunase, cu mult înaintea incendiului, suficiente păcate pentru a fi demis? Oare schimbarea poate include ”afară cu politicienii”? Oare e un semn de bun augur că scena donată de Asociația 21 Decembrie, instalată pentru a se rosti discursuri, a fost distrusă? Sau că durerea familiilor și suferința victimelor s-au folosit drept armă politică?
La externarea a trei supraviețuitori din spitalul militar, o doamnă ofițer, găsind că e clipa ca talentul său să strălucească, a cuvântat 40 de minute, mulțumindu-le celor trei pacienți, bandajați și stingheriți, că au schimbat România. Pe scurt, că au ars pentru țară. În afara spitalului, mii de colegi de generație au gândit la fel ca doamna, zbierând, amenințând, făcând paradă de civism și compătimire, compunând cereri fantasmagorice și jucându-se de-a guvernarea din stradă. Pentru o clipă, tinerii au pus mâna pe Putere și impulsul revoluționar, anarhic, s-a făcut limpede.
Eu însumi, privind în oglindă, văd spiritul vremii: în cea mai pașnică dintre ocupații, arta, îmi conduc proiectele cu răceală, indiferent la consecințele lor. Printre artiștii de vârta mea, văd aceeași fermitate nemiloasă: pregătiți să dea în lături orice le stă în cale, indiferent de istorie, de valoare, de semnificație.
Brutalitatea și încăpățânarea neabătută par trăsăturile tinerilor de azi. Se va spune că acestea sunt trăsăturile tuturor generațiilor tinere, dar niciuna nu s-a aruncat în aer, nu a inventat, nu a protestat și nu a distrus cu hotărârea celei de acum. Brutalității și încăpățânării trebuie să li se adauge sincera mânie pentru a da roadele pe care le privim la televizor. De la Raqqa la București, la Madrid și la Los Angeles vedem închegările specifice, locale ale unei mânii neașteptat de unitare. Disciplina aceasta se trage din efortul globalizării: țările se aseamănă tot mai mult între ele, la fel și problemele lor și oamenii care le locuiesc. Însă de unde mânia?
La apogeul emigrării, s-a vorbit despre consecințele abandonării copiilor: migranții își lăsau odraslele în grija rudelor sau singure, în timp ce familiile sărace din vest, nevoite să muncească mai multe slujbe, și le abandonau în propria locuință. Azi, tineri luptători pleacă în Syria, se căsătoresc, fac copii, iar apoi se sinucid în atentate, indiferenți la familia pe care o lasă în urmă.
Când eram elev, profesorii și părinții impuneau un set de reguli unic, rigid, care garanta devenirea: note bune, o facultate, o slujbă etc etc. Ce părea săpat în piatră s-a schimbat cu totul până la absolvire: cei cuminți și silitori, care au respectat regulile jocului, s-au trezit descalificați, având de ales între șomaj și munci umilitoare, prost plătite, după ani de studiu.
Când s-a pornit sistemul Bologna, crescând exponențial numărul de studenți în facultăți, bucuria generală nu a ținut seama de vocile care spuneau ca piața nu are nevoie de mii de specialiști/an în fiecare domeniu. Iar când, în urma Crizei globale, guvernele au decis să salveze sistemul bancar, printre primii sacrificați s-au numărat tinerii, în rândul cărora șomajul a atins cote astronomice. Azi, cea mai educată generație din istoria modernă este cea mai predispusă șomajului: economiști, medici, avocați, artiști au devenit chelneri, culegători, vânzători la supermarket. Firește, realitatea se îndură, însă urmele lăsate au un potențial nimicitor. Vorbim de o generație care se simte escrocată, iar acum pune mâna pe primele pârghii ale maturității: funcții publice, cariere, arme.
O observație de bun simț este că oamenii trebuie să își asume greșelile, dar alta, tot de bun simț, este că rareori și le asumă: speranța înșelată se transformă în mânie, iar aceasta, în răzbunare. Cu câteva decenii în urmă, o altă generație s-a simțit escrocată crescând în dezamăgirile Republicii de la Weimar. Deși a fost de departe cea mai creativă intelectual din întreg secolul douăzeci, valorile sale au fost depășite de forța ei distrugătoare.
Gabriel Miloia
Citiți principiile noastre de moderare aici!