Această formație nu a fost niciodată campioană, dar era „o nucă tare” în Divizia A, punând mari probleme forțelor de atunci ale baschetului masculin românesc, Steaua și Dinamo București.

Dinamo Oradea avea o echipă redutabilă. Fotografia datează din anul 1985, când din formația orădeană făceau parte următorii: de la stânga la dreapta: sus: Nagy Ladislau – antrenor, Szabó Karoly, regretatul Doru Rădulescu, Dan Antochi, Adrian Flaundra, Horia Nicoară; rândul de jos: regretatul Gheorghe (Gyuri) Pascu, Fodor Levente, Kósa Zoltán, Dan Cristea și Marian Costin („Faraonul”). Din fotografie lipsește Gellért Zoltán, un alt baschetbalist legendar al Oradiei. Din 1987, echipa a fost antrenată de Dan Berceanu (tatăl actualului jucător al „leilor roșii”, Ionuț Berceanu), care l-a adus la Oradea pe regretatul Toni Alexe, pe atunci un junior în vârstă de doar 18 ani.

Cea mai bună performanță realizată de Dinamo Oradea a fost clasarea pe locul 3 în sezonul 1989-1990, care i-a adus participarea la Cupa Korac (similară cu fosta Cupă UEFA de la fotbal).

Horia Nicoară, tatăl fostului jucător al roșii”, Titus Nicoară, a fost un component de bază al formației Dinamo Oradea. El a realizat în sezonul 1985/1986 o performanță extraordinară, cu care a intrat în istoria baschetului românesc, reușind să înscrie nu mai puțin de 63 de puncte, într-un meci cu Politehnica Iași! Trebuie subliniat faptul că în acea perioadă încă nu exista regula aruncărilor de trei puncte, deci toate cele 63 de puncte ale lui Nicoară senior au fost de două puncte sau din aruncări libere. Este o performanță extraordinară, care pare ireală chiar și la ora actuală. Acest record a durat până în 1991, când a fost depășit de fostul conducător al echipei U BT Cluj-Napoca, Mircea Cristescu. El a înscris nu mai puțin de 75 (24×3) de puncte, tot într-un meci cu Politehnica Iași. Cristescu deține de atunci și recordul de aruncări de la distanță, 24, o altă cifră incredibilă.

Horia Nicoară, actualmente în vârstă de 67 de ani, își amintește cu nostalgie de acele timpuri.

„Dinamo Oradea era în anii 80-90 o echipă puternică și respectată în Divizia A. Ne băteam de la egal la egal cu Steaua și Dinamo București, dar nu prea eram lăsați să câștigăm, pentru că așa erau acele vremuri. Dinamo Oradea era practic o mini-selecționată alcătuită din jucători din Ardeal. Eu am venit în 1985 la Oradea, de la Universitatea Cluj-Napoca, alături de soția mea, baschetbalista Claudia Perțache. Tot atunci au ajuns la echipă Gyuri Pascu, Adi Flaundra și alții. Antrenor era Ghiță Roman, apoi Nagy Ladislau și Dan Berceanu”.

Referitor la neobișnuitul său record, Horia Nicoară ne-a declarat: „Pe atunci se jucau meciuri duble în fiecare etapă, care se disputau sâmbătă seară și duminică dimineață. Am înscris cele 69 de puncte într-un meci de dimineață, cu Politehnica Iași. Noi am câștigat acea partidă la o diferență foarte mare, cu peste 100 de puncte marcate. Iașiul era o echipă mai modestă și probabil că i-am prins într-o zi slabă. Mie mi-a reușit aproape totul în acel meci. Din câte îmi amintesc, majoritatea punctelor au fost marcate pe contraatac. Culmea e că antrenorul Ghiță Roman a vrut la un moment dat să mă schimbe, dar bine că s-a răzgândit. Cred că am jucat atunci pe tot parcursul meciului. Bine, nu s-a gândit nimeni atunci la record, pentru că atunci nu existau tabele de marcaj moderne. Pur și simplu așa s-a nimerit și am aflat totalul punctelor abia după încheierea meciului”.

Coechipier cu fiul său

Născut la Mediaș, Horia Nicoară a deprins baschetul în orașul natal, apoi la Cluj-Napoca, debutând în Divizia A la Universitatea. A ajuns la Oradea alături de soția sa, Claudia Perțache, medic stomatolog, fostă baschetbalistă de performanță la Crișul Oradea.

„Clujul era oraș închis în acel moment (din punct de vedere al repartiției absolvenților de facultăți – n.red.), deci nu puteam rămâne acolo. Așa am ajuns la Dinamo Oradea, o echipă bună, unde am petrecut cea mai frumoasă perioadă a carierei”, afirmă Horia Nicoară.

„Cea mai mare realizare pe plan sportiv o constituie clasarea pe locul 3 cu Dinamo Oradea în 1990. Noi trebuia să jucăm atunci finala, cu Dinamo București, dar nu am fost lăsați, fiind dezavantajați clar în meciul cu Steaua, de la Oradea. Dinamo Oradea a obținut atunci prima victorie a unei echipe din România cu o formație din URSS, dar, din păcate, eu nu am mai jucat atunci, fiindcă m-am retras din activitate”.

Horia Nicoară regretă faptul că nu a cucerit niciun titlu de campion național. „Am fost doar vicecampion la juniori I și II, cu Universitatea Cluj”. Fostul baschetbalist își amintește cu umor de frigul pătrunzător din timpul iernii în sălile de sport, din perioada anilor 80-90.

„În Sala Rapid de exemplu, stăteam efectiv cu paltoanele pe noi pe bancă și nu le dădeam jos decât când intram pe teren. Acolo doar că nu bătea vântul, în rest era exact ca în stradă. Pare greu de crezut în ziua de azi, dar așa era atunci. La fel se întâmpla și la Brașov. La noi, la Oradea, erau super-condiții, pentru că sala era încălzită cu apă termală. Lucrurile nu s-au schimbat imediat după Revoluție, au mai continuat și în anii următori. La fel se întâmpla și la hotel, în aproape toate orașele din țară în care aveam deplasări, la fel și în trenuri, peste tot”.

Interesant este faptul că Horia Nicoară a revenit în activitatea de jucător la constituirea echipei CSM Oradea, în anul 2001, în Divizia B, fiind atunci coechipier cu fiul său, Titus.

„Eu eram cel mai bătrân jucător din echipă, iar Titus era cel mai tânăr. Dar eu am jucat doar în primul an. În sezonul următor, echipa a promovat în prima ligă”, a spus Horia Nicoară.

Fiul său, Titus, a devenit la rândul său un jucător de top, având în palmares titlul de campion național și trei Cupe ale României.