Iubitorii handbalului orădean și-l amintesc probabil pe Ciprian Pufulete, fost component al echipei CSU Repcon, care a promovat în prima divizie în anul 1999.
Fostul handbalist s-a stabilit de mai mulți ani în Statele Unite ale Americii, unde are propria afacere și și-a întemeiat o frumoasă familie.
Între timp, s-a apucat să practice Jiu jitsu. Ciprian Pufulete ne-a oferit mai multe amănunte despre frumoasa sa poveste de viață, în cadrul unui interviu.
JB: Când ai plecat în America? Ți-a fost ușor să te adaptezi cu viața de acolo?
Ciprian Pufulete: Am ajuns în Statele Unite în anul 2004. La început mi-a fost foarte greu, nu cunoșteam bine limba engleză și a trebuit să iau ore zilnic. Am lucrat ca voluntar la o firmă de proteze și orteze din orașul Fayetteville (statul Carolina de Nord) timp de 11 luni. Abia în noiembrie 2005 am, primit dreptul de muncă și m-am putut angaja la ei ca tehnician, lucrând acolo până în 2010. În anul 2010 am urmat un curs de studii la Tulsa (Oklahoma), după care am revenit la firmă, am fost promovat, iar cel care m-a învățat să fac orteze și proteze a devenit atunci tehnicianul meu. În anul 2021 mi s-a acordat cetățenia americană, după nu mai puțin de 16 ani. În anul 2021 am plecat de la firmă și mi-am deschis propriul meu cabinet de proteze și orteze.
JB: Deci acum ai propria ta afacere. A fost ușor să o începi, să o dezvolți?
C.P.: La început a fost foarte greu. Timp de un an și jumătate nu am știut de mine. A trebuit să iau totul de la zero, nu aveam pacienți, pentru că nu este permis să iei clienții de la alte firme. Așa că a trebuit să mă mut la vreo 20 de mile distanță, ca să nu fiu aproape de vechea firmă la care lucrasem. Din fericire, firma mea, care se numește Agape Orthotics, merge acum foarte bine. Am foarte mulți clienți, iar dacă nu pot să mă ocup de toți, îi trimit pe unii la firma la care am lucrat.
JB: Te-ai specializat așadar pe confecționarea de proteze și orteze. Câți angajați ai la firmă?
C.P.: Eu personal fac protezele și ortezele, pentru glezne sau genunchi. Sunt produse pentru fiecare pacient în parte. Le confecționez manual. Mulți le fac prin tehnica 3D, dar cele făcute manual sunt mult mai bune. Am trei angajați, doi tehnicieni și un office manager, care se ocupă de administrație.
JB: Te rog să-mi spui câteva cuvinte despre familia ta.
C.P.: Am o familie foarte frumoasă. Soția mea, Cira, provine din America Centrală, este din El Salvador. Avem doi copii împreună: un băiat, Nicholas, în vârstă de 11 ani, și o fetiță, Nadia, care face 4 ani în decembrie. Soția mai are o fiică din prima căsnicie, Nathalia. Sunt copii foarte frumoși, care mi-au schimbat complet viața. Mă simt împlinit pe deplin din punct de vedere al familiei.
JB: Care este cea mai frumoasă amintire din cariera ta de handbalist?
C.P.: Cea mai bună perioadă a fost cea în care am promovat cu echipa din Oradea în Liga Națională, cu antrenorul Constantin Jude, care din păcate nu se mai află printre noi. A fost un antrenor și un om de excepție. Apoi a venit la echipă domnul Gigi Ionescu, care era ca un general. Cu dânsul nu m-am înțeles bine, m-a scos dintre titulari, din primii șapte.
JB: Dar cum te-ai înțeles cu conducătorul de atunci al echipei – Gherghe Tudor (Pele)?
C.P.: M-am înțeles foarte bine cu domnul Pele, care a făcut tot ce a putut pentru echipă. A transferat la Oradea jucători foarte buni – Tertelici, Albici, Cian, Horațiu Gal, Stamate etc., lângă care eram câțiva din vechea echipă – eu, Giurgiuveanu, Coef, Urcan, Adi Tăut și alții. Echipa a promovat în Liga Națională. Pele a încercat să caute sponsori, l-a adus pe domnul Nistreanu, patronul firmei Repcon. Dar după plecarea acestuia, echipa nu a mai avut finanțare, a retrogradat și practic s-a terminat tot.
JB: Atunci s-a terminat cariera ta? Ai mai jucat handbal la o altă echipă?
C.P.: Da, am jucat în Germania, în 2021, după ce am plecat de la Oradea. Am jucat la o echipă de amatori, la Globentel, un orășel de lângă München. Dar era un nivel foarte slab. Apoi am revenit în țară și o vreme am devenit șofer de tir, ajutat de un prieten. Dar părinții mei s-au opus, că nu era o muncă pentru mine, pentru ce am mai făcut facultatea etc. O perioadă de timp am fost agent de asigurări în orașul meu natal, Focșani, dar nu mi-a plăcut această muncă. Apoi am ajuns în Statele Unite.
JB: În SUA ai mai jucat handbal?
C.P.: Nivelul handbalului de acolo este scăzut, e cam la nivel de liceu din România. Am jucat timp de doi ani, în 2004-2005, la echipa de handbal din Minnesota. Apoi am ajuns la jiu-jitsu.
JB: Asta era o altă întrebare. Cum ai ajuns să practici jiu-jitsu?
C.P.: Fiul meu împlinise 10 ani și am dorit să îl dau la judo. Am găsit un club la vreo 20 de mile distanță de casă și l-am înscris. Făceau antrenamente de judo de trei ori pe săptămână, iar în rest făceau Brazilian Jiu-Jitsu. Asistând la unele antrenamente, am observat că cei de la jiu-jitsu îi băteau mereu pe cei de la judo, măturau salteaua cu ei. Măi să fie – zic eu – ce fel de sport mai e și ăsta? Mi-a plăcut foarte mult și uite așa, la 49 de ani, am început și eu să fac jiu-jitsu.
JB: Ai ajuns să performezi în acest sport…
C.P.: Am ajuns să concurez în competiții oficiale și am câștigat două medalii de aur pe plan statal. La un moment dat, colegii m-au îndemnat să merg și la concursuri internaționale. Așa am ajuns la International Brazilian Jiu Jitsu Federation, la Campionatul PanAmerican. La prima ediție am terminat pe locul 3. A fost foarte dificil, cu concurenți din întreaga lume. În anul următor am ieșit pe locul 2, am pierdut finala. Anul viitor vreau să particip la Campionatul European, în Portugalia, dar și la Campionatul PanAmerican, care va avea loc la Orlando.
JB: Ce planuri de viitor ai?
C.P.: Mă gândesc ca în viitor să îmi măresc cabinetul, să cumpăr un sediu mai mare. Pe plan sportiv, doresc să continui cu jiu-jitsu, până mă vor ținea picioarele. Cel mai important lucru este să fim sănătoși.
Citiți principiile noastre de moderare aici!