Totodată, a fost distins cu onorantul titlu de Shidoin, cea mai înaltă distincție din lumea judoului. În afara carierei sportive, a acordat întotdeauna o mare atenție școlii. Este un adevărat poliglot, cunoscător a nu mai puțin de șapte limbi de circulație internațională.

Povestea sa de viață, precum și întreaga lui carieră, sunt impresionante. Vă prezentăm în continuare un interviu cu Florin Lascău, unul dintre cei mai mari campioni pe care i-a dat, de-a lungul anilor, sportul orădean.

JB: La ce vârstă ați început să practicați judoul? Care au fost antrenorii care v-au format ca sportiv?
F.L.: Primul contact cu judoul a fost la vârsta de 4 ani, când, datorită surplusului de energie, tatăl meu m-a dus la stadionul de la Institutul de Educație Fizică și Sport din Oradea. După ce am văzut mai multe sporturi, undeva la subsol, prin câteva ferestre modeste, am văzut mai mulți copii care se jucau în „pijamale” albe. Plăcerea și râsul lor m-au cucerit, iar din acel moment mi-am dorit sa fiu și eu cu ei în acel dojo, în acea sală de judo. Domnul profesor Florian Velici m-a primit cu brațele deschise si m-a acceptat așa cum am fost: un băiat crescut la bunici, care avea voie să facă aproape orice. Modul în care ne-a predat judo și multe alte sporturi în dojo și în afara lui, au fost suficiente pentru a avea curiozitatea de a încerca și alte sporturi. De la dânsul am învățat că a alerga, a cădea și a înota sunt lucruri esențiale pentru oricare copil. De aceea dom’ profesor a avut grijă să alergăm, să ne coordonăm corpul, să știm să cădem protejat, să facem gimnastică, fotbal, în sală și în afara ei, să jucăm rugby, să facem box și box thailandez, schi alpin, orientare turistică, înot și sărituri în apă. Toate acestea practicând numai judo.

JB: Când ați obținut primele rezultate semnificative din carieră?
F.L.: Judoul tehnic predat de antrenorul Florian Velici m-a catapultat din punct de vedere valoric. În 1985, la numai 16 ani, am devenit în același sezon campion național de cadeți, juniori și seniori. La seniori, l-am învins în finală pe prestigiosul judoka arădean Lazăr Loghin, care avea 32 de ani. A fost momentul schimbului de generație la categoria 78 kg. De acolo, după absolvirea bacalaureatului, următorul pas a fost transferul la Steaua București, clubul unde, alături și în concurență cu Dinamo București, se putea continua performanța la nivelul maxim în România anului 1987.

JB: Cum și când ați decis să plecați din țară?
Fl.L.: În anul olimpic 1988, echipa de judo a României, din care făceam parte, nu a luat parte la Jocurile Olimpice de la Seul, din motive financiare. După aceea, în același an, echipa națională de juniori nu a participat la Campionatele Europene de la Atena, competiție la care mergeam ca favorit. Ca urmare, am realizat că sportul românesc în general și judoul în particular se află în cădere. În consecință, anul 1989 l-am dedicat studiului, dar dorința mea de a performa atât în judo, cât și la învățătură, nu a coincis cu regulile impuse de sistem. Atunci am simțit că este momentul să iau o decizie importantă: să rămân în România pe care o iubeam și o iubesc nespus, sau să îmi încerc norocul în străinătate. Momentul plecării din țară a fost vara anului 1989, când dorința de a deveni cea mai bună versiune a mea mi-a călăuzit pașii spre Germania.

JB: A fost o decizie grea?
F.L: Decizia nu a fost deloc ușoară. Nu puteam să-i spun mamei mele, care mă iubea nespus, nedorind să o văd supărată înaintea plecării. L-am rugat pe tatăl meu să vină până în via din spatele casei și i-am împărtășit gândurile mele, dar și decizia. După un răstimp care mi s-a părut interminabil, tata mi-a spus: „Șoimul este făcut să zboare! Bineînțeles că aș dori să stai aici în România, cu noi și lângă noi, dar dacă tu simți că trebuie să pleci, atunci așa să fie. Să nu uiți niciodată de unde ai plecat, să nu uiți niciodată cine suntem noi, să fii mândru de ceea ce iei cu tine de aici și dacă îți va fi greu, să nu treci peste ceea ce ai învățat acasă. Decât să te lași călcat în picioare sau să cobori sub demnitatea ta, mai bine întoarce-te acasă, vom trece noi cumva peste greutăți și o vom scoate la capăt”. Aceste vorbe mi-au dat aripi mult mai mari decât cele pe care le aveam deja. Atunci am realizat, că orice se va întâmpla, există un loc unde voi fi întotdeauna binevenit: acasă, între ai mei!

JB: Ați trecut Dunărea înot pentru a ajunge în Germania. Care este povestea acestui fapt?
F.L.: În vara lui 1989, am plecat cu clubul Steaua la un concurs în Italia. De acolo am trecut munții în Austria, iar după 10 zile mi-am continuat călătoria spre Germania, trecând Dunărea înot pe la Passau, mai precis pe la Sf. Florian, acesta fiind numele tatălui meu, dar și al antrenorului meu. Așa a fost să fie! Destinația finală a fost Judo Club Rüsselsheim, de două ori câștigător ai Cupei Campioni Europeni. În urmă cu un an, în 1988, luasem parte acolo la Grand Prix-ul Germaniei, iar ajutorul nemărginit al colegului și prietenului meu Nicu Maier mi-a deschis ușile către club.

JB: Cum a continuat cariera dumneavoastră la JC Rüsselsheim? Când ați devenit campion mondial?
F.L.: Am fost integrat imediat în club și am luat parte în aceeași toamnă la Internaționalele Germaniei, pe care le-am câștigat. Această medalie mi-a deschis calea pentru obținerea cetățenei germane, primind pașaportul în decembrie 1990. În ianuarie 1991 am fost integrat în echipa națională a Germaniei, unde am avut nu mai puțini de patru concurenți de talie europeană și mondială la categoria mea de greutate. În urma rezultatelor obținute la concursurile din primăvara anului 1991, am fost titularizat ca rezervă pentru Campionatul Mondiale din 25-28 iulie, de la Barcelona. În urma unei accidentări a titularului, Frank Wieneke, antrenorul federal, Han Ho San, mi-a comunicat că eu voi reprezenta Germania la Barcelona. A fost șansa vieții mele. Șase meciuri, șase victorii. Prin acest titlu, am fost primul campion mondial al Federației Germane de Judo.

JB: ⁠Când ați revenit în România? Când v-ați întemeiat familia?
F. L.: În martie 2006 domnișoara Loredana Roibu s-a mutat împreună cu mine în Suedia, încheind o cariera impresionantă în cadrul echipei naționale de judo a României, cu multiple titluri naționale, medalii internaționale, printre care cea de vicecampioană la Campionatele Mondiale Militare din 2004. Am avut norocul și plăcerea ca în 2007 să devenim soț si soție. În 2008 ne-am mutat la Oradea, în Romania. În 2010 s-a născut primul nostru copil, Tudor, urmat de Bogdan în 2013. Patru persoane, patru judoka!

JB: ⁠Cum ați ajuns director în cadrul Federației Internaționale de Judo? Cum și când ați creat Academia Internațională de Judo?
F.L.:După terminarea carierei sportive, mi-am continuat educația sportivă universitară și academică, dar și educația economică, la Mercedes-Benz Frankfurt. Toate acestea, împreună cu limbile străine și cunoștințele mele de judo au fost argumente solide în baza cărora domnul Marius Vizer, președintele de atunci al Uniunii Europene de Judo, mi-a oferit marea șansă de a lucra în cadrul UEJ, în 2001. Ulterior, după ce a devenit președinte al Federației Internaționale de Judo, m-a nominalizat în echipa sa, lucru pentru care îi sunt foarte recunoscător. În cadrul Federației Internaționale de Judo am avut responsabilitățile de Director Sportiv, Director de Arbitraj, iar acum Director de Educație IJF. Crearea Academiei IJF, în anul 2013, a fost viziunea domnului Vizer, numindu-mă unul dintre cei trei membrii fondatori, responsabil pentru activitatea practică de judo. Este un parcurs care m-a ajutat să pătrund în aproape toate colțurile judoului, învățând și înțelegând cât mai multe aspecte importante ale acestui sport olimpic și deosebit de educativ.

JB: Sunteți singurul Shidoin din afara Japoniei. Cum ați ajuns să dobândiți această onoare?
Educația în judo nu se termină niciodată. Datorită activităților în cadrul World Judo Tour, a seminarelor și examinărilor de arbitraj, cât și a activității Academiei IJF, sunt în strânsă legătură de lucru cu Institutul Kodokan din Tokio, Japonia. Pe măsură ce această colaborare s-a dezvoltat, domnul Uemura, președintele Institutului Kodokan, după câțiva ani de observație și examinări, a făcut un pas mare, de neconceput în trecut, oferind pentru prima dată un titlul de Shidoin, instructor recunoscut de Kodokan, unei persoane din afara Japoniei. Această nominalizare este anuală, urmând să fie prelungită numai dacă persoana nominalizată își aduce contribuția la dezvoltarea judoului.

JB: Vă rog să ne spuneți câteva cuvinte despre ocupația dumneavoastră actuală la Judo Club Liberty Oradea.
Judo Club Liberty Oradea a fost înființat de domnul Marius Vizer în anul 1995, fiind primul club privat de judo din Romania. Performanțele naționale și internaționale ale clubului Liberty au fost uluitoare, atât la nivel național cât și la nivel internațional, culminând cu câștigarea Cupei Campionilor Europeni pe Cluburi, în anul 1999. Începând cu anul 2019 clubul Liberty s-a reorganizat, părăsind temporar scena internațională de seniori. A reînceput activitatea de judo cu grupe de copii, care au ajuns deja campioni naționali și medaliați internaționali. Conducerea clubului, prin profesoarele Loredana Lascău și Alina Borza, împreună cu Bianca Gavrea, antrenează și dezvoltă acest club, care are o traiectorie ascendentă prin activitățile cotidiene, programele si proiectele internaționale. În măsura timpului care îmi rămâne la dispoziție, mă bucur că am posibilitatea de a lua parte la planificările și activitățile clubului, fiind prezent pe saltea la antrenamente, antrenamente comune, stagii și pe când posibil, la concursuri. Aici se închide pentru mine cercul artei marțiale judo, aducând cunoștințele din lumea largă acasă, la JC Liberty și la cluburile de judo din Oradea.