În urma intrării în vigoare a Legii nr. 57/2026, fostul soț nu mai are nevoie de acordul celuilalt partener și nici de justificări în fața instanței pentru a păstra numele dobândit în timpul căsătoriei. Decizia este acum una individuală, bazată exclusiv pe voința fiecărei persoane.

Noua reglementare transformă abordarea juridică într-una mult mai simplă: la momentul desfacerii căsătoriei, fiecare soț își exprimă opțiunea de a reveni la numele anterior sau de a-l păstra pe cel purtat în timpul mariajului. Instanța nu mai analizează motive și nici nu mai condiționează această alegere de existența unui acord între părți, ci doar consemnează decizia.

În situația în care niciunul dintre foștii soți nu își exprimă preferința, regula este una implicită: fiecare își păstrează automat numele avut în timpul căsătoriei. Schimbarea elimină astfel vechiul mecanism juridic care presupunea fie consimțământ mutual, fie demonstrarea unor motive temeinice pentru menținerea numelui.

În forma anterioară a legii, păstrarea numelui era fie rezultatul unui acord între soți, fie putea fi dispusă de instanță doar în condiții excepționale, atunci când existau interese justificate sau situații speciale, inclusiv legate de protecția copilului. În lipsa acestor condiții, fiecare revenea la numele anterior căsătoriei.

Inițiatorii noilor prevederi argumentează că numele este un element esențial al identității personale, protejat de dreptul la viață privată și demnitate. Din această perspectivă, nu este considerat justificat ca menținerea lui să depindă de acordul unei alte persoane, chiar dacă aceasta a fost soț sau soție.

Totodată, schimbarea urmărește și o rațiune practică. În multe cazuri, o persoană își construiește reputația profesională, cariera sau relațiile sociale sub numele dobândit în căsătorie. Modificarea forțată a acestuia ar putea genera confuzii sau chiar prejudicii în plan social și profesional.

Un alt element invocat este protejarea interesului copilului, în situațiile în care părintele păstrează același nume de familie, ceea ce poate facilita menținerea unei coerențe în raporturile familiale și evitarea unor dificultăți administrative.

Prin această reformă, legislația română se aliniază mai clar standardelor europene în materie de drepturi fundamentale, inclusiv jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care recunoaște dreptul fiecărei persoane de a-și păstra numele dobândit prin căsătorie fără constrângeri externe.