Cazul satului revendicat de urmașii grofilor, 80 ha din Sacalasău Mic, trece în plan secund după ce pe teritoriul a patru comune, un moștenitor revendică peste 1.000 ha de pădure.

Autoritățile vorbesc despre mecanisme prin care, de exemplu, Salonta a ajuns să dețină 800 ha de pădure la Aleșd sau în Peștiș.

„Populaţia din plasa Aleşd, judeţul Bihor, adânc nemulţumită în urma ilegalităţilor cari s-au comis în jurul aplicărei reformei agrare în această plasă – ca la un ultim for dela care aşteaptă dreptatea sa, vine a se adresa Domniilor Voastre şi a Vă ruga să binevoiţi a interveni, spunându-Vă cuvântul, pentru liniştirea populaţiei şi pentru a se evita totala ei spoliere.

La nenumăratele memorii şi recursuri ce am înaintat până acum în chestiunile agrare pe cari mai jos vom avea cinstea a Vi le expune, am primit până acum tot-atâtea promisiuni chiar din partea reprezentanţilor guvernului, înșişi domnii miniştri ne-au declarat că cererile noastre sunt juste, totuşi până acum nu ni s a făcut dreptate şi nu am primit ceea ce ni s-a promis. Pentru că mai avem o speranţă în Domniile Voastre, reprezentanţii naţiunei, cu ultima noastră speranţă venim a Vă ruga să susţineţi numeroasele comune româneşti din plasa Aleşd, rămase fără pământ şi fără păduri”.

Este un citat, care e la fel de actual și azi, din ziarul „România Întregită”, apărut la 15 martie 1925. Situația e actuală în contextul în care, pornindu-se de la starea de fapt, și anume aceea că Aladár Bethlen, conte, și soţia acestuia, contesa Batthanyi Vilma, aveau o moşie de 10.504 iugăre în hotarul comunelor româneşti Peştiş, Tinăud, Lugașu de Sus şi Aleşd, din această moşie făcând parte, conform documentelor vremii, un castel, 2 mori şi terenuri intravilane de mare valoare.

Proprietarii nu au locuit un singur moment pe teritoriul României, întrucât ei, de la Unire, s-au aflat la Budapesta.

„În baza dispoziţiunilor legii agrare, moşia trebuia prin urmare să fie expropriată în întregime, ca dela un absenteist. S-a întâmplat însă un lucru, care va trebui să Vă mire, dar pare totuşi că a fost fatal pentru populația satelor interesate la menţionata moşie”, notează „România Întregită” din 1925.

Din comisia de expropiere făcea parte Samuil Iacob, fratele avocatului Ioan Iacob, fostul raportor al Legii agrare. Comisia nu se ține din cauza unei dureri de stomac a avocatului, dar în ziua următoare, pe 24 august 1922, se încheie un contract de vânzare-cumpărare între contele Aladár Bethlen şi Ioan Iacob, soţia şi copiii lui.

Obiectul acestui contract este moşia care cu o zi mai înainte trebuia expropriată în folosul populaţiei de la proprietarul absenteist. Procedura de expropriere se reia câteva zile mai târziu, fiind expropriat Ioan Iacob, care nici nu avea încă drept de proprietate legal. Maniera de expropriere ajunge pe masa Guvernului și chiar a Regelui. Comitetul agrar hotărăşte însă în favoarea lui Ioan Iacob.

Ipotecă pentru 96 kg de aur bancar

„În CF 70 Peștiș, în foaia de sarcini este notat în contractul de ipotecă din 1934 prin care avocatul Iacob Ioan ipotechează proprietățile din Peștiș, Lugașu de Jos, Cuzap și Talpoș în favoarea Creditului Agricol Ipotecar al României pentru suma de zece milioane de lei, echivalentul a 96 kg de aur bancar. Această ipotecă nu a fost niciodată radiată”, se arată în documentul semnat de primarul Ioan Todoca și secretarul Nicoleta Lauran.

70 de ani mai târziu, în baza Legii 247/2005, moștenitoarei lui Ioan Iacob, Cristina Popa, i se reconstituie dreptul de proprietate pentru 2.170,37 ha de teren cu vegetație forestieră situat în Popești, Lugașu de Sus, Șinteu și Aleșd, în baza CF 70 Peștiș, dar și a altor cărți funciare.

După 1989, urmașilor familiei dr. Ioan Iacob li se constituie dreptul de proprietate pentru 2.170,37 ha din aceeași moșie cumpărată inițial de la contele Aladar Bethlen, teren pe care îl înstrăinează firmei Green Gold SA. În 2018, urmașii familiei avocatului Iacob Ioan solicită în instanță încă 1.068,40 ha de teren, procesul fiind pe rol. E istoria uneia dintre cele mai mari revendicări de teren din Bihor.