În 1859, în ziua de 24 ianuarie/5 februarie, Alexandru Ioan Cuza era ales, în unanimitate, domn al Țării Românești, după ce fusese ales domn al Moldovei la 5/17 ianuarie 1859, ceea ce a reprezentat, în fapt, unirea celor două principate românești sub același conducător. Acest moment istoric a reprezentat, totodată, un prim pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român, deziderat atins la 1 decembrie 1918.
’24 ianuarie semnifică, practic, ziua de naștere a statului național modern român și trebuie ca românii să nu uite acest lucru. (…) Recunoașterea ca sărbătoare legală este un gest simbolic care conferă acestei sărbători statutul bine meritat, deoarece există un adevăr istoric de netăgăduit: România s-a născut la Iași!’ se arată în expunerea de motive a proiectului de lege privind declararea zilei de 24 ianuarie ca zi de sărbătoare legală. Semnată de 106 parlamentari, aparținând mai multor partide politice, propunerea legislativă a fost prezentată la data de 9 decembrie 2013, în Biroul Permanent al Camerei Deputaților, potrivit https://www.cdep.ro/.
Senatul a adoptat la 2 iunie 2014, proiectul de lege, iar Camera Deputaților a adoptat, la 3 decembrie 2014, Legea pentru declararea zilei de 24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române, ca zi de sărbătoare națională. La 16 decembrie 2014, președintele Traian Băsescu a semnat Decretul nr. 901 privind promulgarea Legii pentru declararea zilei de 24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române – ca zi de sărbătoare națională, care a devenit Legea nr. 171/2014. Potrivit acesteia, autoritățile administrației publice centrale și locale pot organiza și sprijini logistic și material manifestări cultural-artistice dedicate acestei zile.
Prin Legea nr. 176 din 7 octombrie 2016 pentru modificarea alin. (1) al art. 139 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial nr. 808 din 13 octombrie 2016, 24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române a fost declarată zi nelucrătoare. Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituția României, republicată, conform https://legislatie.just.ro/.
În urma înfrângerii Rusiei în războiul Crimeii (1853-1856) și a Congresului de la Paris din 13/25 februarie-18/30 martie 1856, protectoratul acesteia asupra Principatelor s-a încheiat. În tratatul, semnat la 18/30 martie 1856, se prevedea ca locul protectoratului să fie luat de garanția colectivă a Marilor Puteri europene (Franța, Marea Britanie, Austria, Rusia, Prusia, Imperiul Otoman și Regatul Sardiniei), cu menținerea suzeranității otomane, care se obliga să respecte administrația independentă și națională a Principatelor, precum și deplina libertate a cultului, a legislației, a comerțului și navigației. S-a hotărât asupra convocării de Adunări (divanuri) ad-hoc, care să se pronunțe asupra organizării viitoare a celor două țări.
‘Comitetul Electoral al Unirii’ de la Iași (constituit în februarie 1857) a propus la 1/13 martie un program politic, ce cuprindea: unirea Principatelor într-un singur stat, neutru și autonom, în frunte cu un prinț străin (și domnie ereditară), adunare reprezentativă, garanția colectivă a puterilor europene ș.a. În același sens, un ‘Comitet Central al Unirii’, care și-a fixat un program asemănător cu acela al unioniștilor din Moldova, a fost înființat și la București, la 3/15 martie 1857. În urma Adunărilor ad-hoc din Moldova (7/19 octombrie 1857) și din Țara Românească (8/20 octombrie 1857) au fost votate două rezoluții aproape identice, în care se cereau: autonomia și neutralitatea celor două Principate și unirea lor într-un singur stat cu numele de România; prinț străin, ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei; neutralitatea și inviolabilitatea noului stat; guvern reprezentativ și constituțional, Adunarea obștească cu putere legislativă, garantarea colectivă a celor șapte puteri.
În ultima zi a Conferinței reprezentanților Puterilor garante de la Paris (10/22 mai-7/19 aug. 1858) a fost semnată Convenția de la Paris – noul statut fundamental al Principatelor – potrivit căreia cele două țări menținute sub suzeranitatea Porții și sub ‘garanția colectivă’ a puterilor urmau ‘să se administreze liber și în afara oricărei ingerințe a Înaltei Porți’ purtând denumirea de ‘Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei’, separația administrativ-politică fiind menținută mai departe. Fiecare principat urma să fie condus de câte un domn și miniștrii săi. Puterea legislativă urma să fie exercitată colectiv de domn, Adunarea electivă din țara respectivă și Comisia centrală nou instituită, comună Principatelor. Domnul urma să fie ales în fiecare țară ‘pe viață’. Comisia centrală și Curtea de Casație urmau a fi comune celor două țări, iar armatele puteau fi reunite în tabere comune sub comanda alternativă a domnilor sau a reprezentanților lor. În ansamblu, Convenția de la Paris, deși nu acorda Unirea, apropia pe români de momentul realizării unificării celor două principate, se arată în lucrarea ‘Istoria românilor, Constituirea României moderne’ (volumul VII, tom I, Editura Enciclopedică, 2003).
În Moldova, lucrările Adunării elective au fost deschise la 28 decembrie 1858/9 ianuarie 1859, fiind validate mandatele a 55 de deputați. În seara zilei de 3/15 ianuarie 1859, deputații majorității s-au întrunit pentru a se pune de acord asupra persoanei candidatului comun. După mai multe ore de dezbateri, a fost propusă candidatura lui Alexandru Ioan Cuza care a fost acceptată în unanimitate de deputații prezenți. Adunarea electivă s-a întrunit la 5/17 ianuarie 1859, pentru a-l alege pe domn, prin vot deschis. Alexandru Ioan Cuza a întrunit unanimitatea voturilor celor 48 de deputați prezenți.
În Țara Românească, alegerile pentru Adunarea electivă s-au desfășurat între 8/20 și 12/24 ianuarie 1859, în care conservatorii au obținut 46 din cele 72 de mandate existente. Lucrările Adunării elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie/3 februarie 1859 într-o atmosferă tensionată. Sediul reprezentanței naționale era înconjurat de mii de oameni. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naționale s-au reunit la hotelul ‘Concordia’ din București unde deputații majorității conservatoare și cei ai Partidei Naționale căutau o soluție. În dimineața zilei de 24 ianuarie/5 februarie 1859, la ora 11.00, când lucrările Adunării s-au reluat, Vasile Boerescu, în numele Partidei Naționale, a cerut o ședință secretă în cadrul căreia a pledat în favoarea principiului Unirii și subliniind legalitatea actului, în conformitate cu ‘spiritul Convenției’ a propus alegerea lui Alexandru Ioan Cuza și în calitatea de domn al Țării Românești. Reveniți în sala de ședințe, cei 64 de deputați au trecut la vot, consacrându-l pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Țării Românești. S-a realizat astfel unirea de fapt a celor două Principate. Prin acest act politic al dublei alegeri, fără a se încălca formal prevederile Convenției de la Paris, națiunea română a obținut victorie importantă în realizarea statului modern român. Alexandru Ioan Cuza a ajuns la București, la 8/20 februarie 1859, unde a fost primit cu mult entuziasm, notează lucrarea ‘Istoria României în date’ (Editura Enciclopedică, 2003).
La 1/13 aprilie 1859, în cadrul Conferinței de la Paris (26 mart./7 apr.-25 aug./6 sept. 1859) a reprezentanților Puterilor garante, a fost recunoscută de jure alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite. Austria și Imperiul Otoman au recunoscut evenimentul la 25 august/6 septembrie 1859. Austria recunoscuse de facto, la 2/14 mai 1859, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, printr-o notă scrisă, fiind reluate cu acest prilej legăturile cu cele două guverne românești, de la Iași și de la București. Recunoașterea dublei alegeri de către Puterile garante și Imperiul Otoman a consacrat uniunea personală a celor două Principate, prima etapă spre realizarea deplină a Unirii.
Ziua Unirii Principatelor Române, sărbătorită la Oradea. Vezi programul evenimentelor
sursa: AGERPRES
Citiți principiile noastre de moderare aici!