Orădeanul A.G. Weinberger, muzician, compozitor, producător și eseist, vicepreședinte al Institutului Cultural Român (ICR), şi-a lansat la Oradea cartea „Muzica între libertate și manipulare”, apărută anul acesta la Editura Integral din Bucureşti. Evenimentul a avut loc vineri seara, 11 iulie, în parcul Muzeului Țării Crișurilor, în cadrul Conferințelor Tipografiei de idei.

Amfitrionul serii a fost Costel Postolache, directorul general al grupului editorial Integral. În debutul dialogului, A.G. Weinberger a mărturisit că se întoarce de fiecare dată acasă cu emoţie, se bucură că vede de la an la an că Oradea se dezvoltă şi că „oamenii sunt amabili şi zâmbesc”.

Artistul a amintit că pe 11 iulie Institutul Cultural Român a împlinit 22 de ani de existenţă. „Legea 356 s-a dat pe data de 11 iulie 2003. Şi cu această nouă gândire delirantă, este foarte probabil că o să se schimbe puţin ceva, nu în favoarea conţinutului cultural din România, ci în defavoarea lui. De aceea ne-am înţeles, cei din conducerea ICR, ca cine are ocazia să vorbească despre acest lucru, să sensibilizeze publicul, comunitatea culturală. O să urmeze, probabil, o petiţie pe care o vom semna cât mai mulţi, pentru că pierderea autonomiei în deciziile culturale este un prim pas spre ceva care a fost şi aici, în anii ’30-’40. Bunicul meu a fost o victimă, pe str. Cuza Vodă din Oradea a fost lagărul, dacă ţineţi minte. Să nu se întoarcă acele vremuri!”, a spus în debutul întâlnirii A.G. Weinberger.

Criterii de validare

Costel Postolache a precizat că această carte, „Muzica între libertate și manipulare”, a pornit de la teza de doctorat a artistului. Printre titlurile cărții se numără „Frica de moarte și creația muzicală ca formă de nemurire”, „Omul de tip nou şi practicile de influenţare”, „Nevoia de artă şi avansul tehnologic”, „Validarea operelor muzicale în contemporaneitate” sau „Perspective culturale şi compoziţionale în propria creaţie, reflectate în poemul simfonic Solomon”. „Prezenta lucrare s-a născut din curiozitatea de a pătrunde în taina influenţei afectelor şi efectelor obiectelor sonore asupra ascultătorului”, scrie artistul.

„Ai cântat în Metropol, ai cântat în Nashville, cânţi acum blues, când te-ai simţit cu adevărat liber”, întreabă Costel Postolache. „Pe mine libertatea nu mă interesează”, a fost răspunsul.

„Pe mine libertatea nu mă interesează pentru că termenul a devenit unealtă de marketing. Pe mine eliberarea mă interesează, care are o altă nunaţă. Eliberarea şi asumarea care vine cu eliberarea. Cartea aceasta este rezultatul unui studiu de vreo trei ani. Am vrut să găsesc un răspuns la acele criterii de validare care ne interesează şi pe noi, cei care suntem pe scenă din când în când, şi toată societatea cred că ar fi interesată de criterii sau mecanisme de validare. Noi acum suntem într-o epocă culturală în care validarea, ceea ce este în practică în această epocăm are vreo 200 de ani. A început o dată cu apariţia acelor şcoli vocaţionale după Revoluţia Franceză. Franz Liszt a fost primul care a introdus instituţia biletului de concert. El a fost primul «rockstar», dacă se poate spune aşa. Acel model, pe ici, colo mai funcţionează şi astăzi dar a îmbătrânit, s-a ruginit, a obosit. Tehnologia, care este în buzunarul fiecăruia dintre noi, ne provoacă să venim cu un alt tip de validare. Nu mai avem nevoie de un guru care să ne spună: ăsta e copacul verde. Ne poate descrie asta o aplicaţie. Devenim practic validatorii noştri proprii. Dar avem bagajul necesar ca să ne asumăm acest lucru? Şi atunci, din această întrebare generală am scris un studiu muzicologic dar şi antropologic puţin. Cum ne raportăm noi, astăzi, asumându-ne sau nu la sunetul muzical care ne înconjoară”, spune artistul, mărturisind că este supărat că de curând unii directori de şcoli de muzică au făcut lobby la Ministerul Educaţiei să se scoată muzica de jazz din curricula liceelor.

Discuţiile pe marginea volumului au fost intercalate cu piese interpretate de A.G: Weinberger. Prima care a deschis concertul „Blues la muzeu” a fost cea a trupei Beatles, „Blackbird”, dupăc are a urmat o piesă compusă acum un secol, „Rockin’ Chair” compusă de Hoagy Carmichael.

Ingineria socială

„Este în ziua de azi simpla expunere suficientă pentru validare?” a venit noua întrebare din partea lui Costel Postolache.

Artistul spune că nu crede că asta este calea, dar asta se întâmplă în condiţiile în care suntem „într-un delir, o capcană existenţială în care nu mai avem reperele necesare”. A.G. Weinberger consideră că ne-am pierdut capacitatea de autoreflexie, nemaiştiind la ce să ne raportăm, putând fi atraşi în fel de fel de curente, de propuneri, de capcane care practică acea „inginerie socială” care este în uz de la Revoluţia agrară încoace.

„Acum, tocmai tehnologia ne-a arătat că această inginerie socială este în aplicare. Este, cumva, paradoxul tehnologiei. Ne ajută să ne şi trezim puţin.”

Ingineria socială înseamnă o formă de manipulare, Întrebat în ce măsură arta manipulează, artistul a explicat că muzicianul, printr-un acord care trezeşte o anumită reacţie în spectator, deja se poate spune că acesta a fost manipulat, fiind un lucru firesc, benefic.

„Întrebarea mea este aşa: putem noi să trăim fără să fim manipulaţi? Ce înseamnă libertate? Această logică este capcana dialectică în care suntem cu toţii. Cu toţii suntem născuţi, cumva, pe partea greşită”, a spus artistul, care a interpretat apoi piesa „On the wrong side” de pe albumul său, Reborn, un cântec manifest care a avut influenţe asupra sa pentru a ajunge la deznodământul din carte. „Însuşi cântecul este un produs al unei gândiri şi al unei frustrări, al unei sesizări a unor dezechilibre în show business”.

„Asta e calea mea!”

„Eu obişnuiesc să spun în concertele mele că arta, meşteşugul meu nu este neapărat să cânt la chitară. Asta toată lumea poate să înveţe. Arta mea constă în a vă convinge să cumpăraţi ceva de care nu aveţi nevoie. Memphis Slim, celebrul pianist de boogie, de blues, din anii ’50, m-a făcut pe mine, printre încă puţini câţiva, să cochetez cu această formă de exprimare muzicală când aveam 12-13 ani”, a spus A.G. Weinberger, care a mărturisit că atunci când l-a văzut şi pe chitaristul de culoare Muddy Waters a ajuns la concluzia: „asta e calea mea!” alegându-şi ca motto: „Every Day I Have the Blues”, titlul piesei lui B.B. King.

A.G. Weinberger a anunţat, printre altele, că anul trecut, când Filarmonica de Stat Oradea a împlinit 100 de ani de existenţă, artistul a compus Concertul pentru pian şi orchestră nr. 1 intitulat „Varadinum Concerto”, sperând ca cineva din conducerea Filarmonicii să afle de această lucrare şi poate să o şi introducă în repertoriu.

Cartea lui A.G. Weinberger începe cu un citat din Dante Alighieri: „Pe când e omu-n miezul vieţii lui, m-aflam într-o pădure-ntunecată, căci dreapta mea cărare mi-o pierdui”. Întrebat care e cărarea pierdută, artistul a răspuns: „Eu îmi asum că am fost rătăcit, îmi asum că am trecut prin hopurile drumului spre desverşunare.”

După alte piese precum „Cold Hearted Woman” a chitaristului T-Bone Walker, un alt erou al artistului, sau „It Wouldn’t be Enough”, de pe albumul său, „Reborn”, întâlnirea cu publicul orădean s-a încheiat cu autografe şi fotografii.