Iată însă că ne aflăm, după doi ani de când asistăm, neputincioși, la lupta omenirii pentru salvarea planetei infectate, în fața unui pericol infinit mai grav: declanșarea unui război care ne-a luat prin surprindere pe toți. Și, pentru că ea a fost invitată să citească prima, dintr-un lung șir de scriitori și artiști, Ruga pentru pace, am ales să ne amintim, fugar, câteva secvențe din scrierile ei, dar și din evenimentele în care s-a implicat, legate de suferință, de durere, de moarte, dar și de necesara rezistență.

Regimul comunist a fost, cum știm, dar e bine să ne amintim mereu, vreme de cincizeci de ani, un regim opresiv, în care frica, cenzura, închisorile în care au pierit intelectuali de primă mărime ai României , au marcat cu duritate conștiințele noastre. Azi tinerii nu înțeleg cum a fost cu putință ca poporul nostru să fi îndurat un regim atât de asupritor. E și greu, fiindcă ei n-au trăit în acele vremuri, tot ce știu e ce au aflat de la părinți și bunici sau din cele citite.

Printre intelectualii care au încercat, sub diverse forme, în anii comunismului, să opună rezistență, fie și prin scrierile lor, s-a numărat și Ana Blandiana.

A făcut-o mereu, când i-a fost arestat tatăl, când i-a fost interzisă intrarea la facultate, semnătura în presă, publicarea poeziilor, când a vorbit românilor din balcon, alături de alți români patrioți, în zilele fierbinți din decembrie 89, cu convingerea că nu este doar scriitor, ci înainte de toate, un cetățean român, un intelectual care iubește libertatea și are datoria de a fi alături de cei care luptă pentru cucerirea ei..

Am putea spune că a fost norocoasă să-l aibă alături, ca prieten, soț, colaborator, pe regretatul scriitor Romulus Rusan. Împreună au făcut din vechea închisoare, Memorialul Victimelor Comunismului și Rezistenței, de la Sighet. Al doilea din Europa. A fost inspirată când a propus ca acest cuvânt, SUFERINȚĂ, să intre în patrimoniul imaterial european al UNESCO. În conferința pe care a ținut-o la Paris (Sorbona IV), în 1993, iată cum explica această insolită propunere: ….„lumea occidentală să încerce să înțeleagă cine suntem noi, cei din Est, ce reprezentăm și care este zestrea pe care o aducem viitoarei Europe. Convingerea mea este că noi aducem acestei lumi mai fericite și mai democratice un dar prețios: suferința pe care am îndurat-o timp de o jumătate de secol, trăind într-o utopie care s-a dovedit atât de adesea tragică, exorcizând-o astfel și împiedicând Europa Occidentală să reia la rândul ei și să repete pe cont propriu experiența și drama noastră”.

Școala de vară, dedicată tinerilor, concursuri legate de istorie, de trecut, dar și de prezent, de idealuri, de proiecte privind viitorul, conferințe, simpozioane, mese rotunde, întâlniri cu foști deținuți politic, istorici, cercetători, activiști civic, scriitori, jurnaliști, din Europa și din America ( Corneliu Coposu, Alexandru Zub, Lech Walesa, Dennis Deletant, Maria Brătianu, Nicolae Bordașiu, Nicolae Noica, Marius Oprea etc) invitați de marcă din toate țările europene, biblioteca, expozițiile permanente, un Centru internațional de studii asupra comunismului (lucrări de doctorat dedicate Comunismului, luptei pentru libertate, detenției, rezistenței), toate oferă informații prețioase despre un timp al suferinței, dar și date atent documentate despre absolut toate segmentele societății românești în perioada regimului comunist opresiv: industrie, agricultură, economie, învățământ, educație, cultură, religie..

Ideea înființării Alianței Civice, organism menit să arbitreze, să observe cu spirit critic direcția spre care e îndreptată țara și democrația, îi aparține. Cei doi scriitori au avut, prin tot ce au făcut, meritul de a ține trează conștiința românilor în acest timp. Azi, ea continuă să conducă, cu mână fermă, dar, în același timp cu sensibilitate, cu farmecul ei specific și cu pricepere, Fundația Academia Civică, având alături oameni devotați, personalități importante din elita intelectuală a țării; ei, fac efortul de a continua, prin Proiectele, nu puține, ambițioase, lupta pentru păstrarea spiritului democratic și apărarea Libertății sub toate formele ei.

În poeziile ei se presimte tonul, dacă nu trist, nostalgic cu siguranță, în proză însă, e cel mai adesea directă, fantasticul, absurdul chiar , făcând și mai palpabilă și mai reală, o poveștile ce păreau imposibil de crezut.

Citindu-i excepționalul volum „Soră lume ”, cu dublul interes al cititorului-prieten, am ajuns la capitolul intitulat „Nevoia de suferință.” Ei bine, de data asta ea ne vorbește despre suferința arborilor de sequoia din California. Și ei plătesc un preț ( și nu mic ), pentru a supraviețui..

Nu, cu siguranță nu căutăm metafore în textele conferințelor, în eseurile sale, în prelegeri. Rămânem mereu atenți, când afirmă direct și nu o dată, cât de ușor se alunecă de la „cenzura ca formă de libertate, la libertatea ca formă de cenzură”… Și nici atunci când ne asigură că „memoria poate fi o formă de justiție, atunci când justiția încetează să fie o formă a memoriei..”

Anei Blandiana i s-a oferit cinstea de a citi, cum spuneam, RUGA, prima, din lungul șir al scriitorilor și artiștilor care vor continua să citească acest strigăt, am zice, împotriva războiului. Nu doar ca poetă valoroasă, ale cărei opere au fost traduse în zeci de limbi, nu doar ca membră a celor mai importante Academii de Poezie europene, ca scriitoare distinsă cu numeroase și importante Ordine și Medalii, ca membru corespondent al Academiei Române, Cavaler al Legiunii de Onoare din partea statului francez, Doctor Honoris Causa al Universităților din Cluj Napoca și Salamanca, dar, mai ales ei, ca foarte valoros scriitor-cetățean pe deplin responsabil de rolul imens al scriitorului în societate. De om care iubește și apără adevărul și libertatea. Pornind de la dramatica întrebare dostoievskiană pe care, la rândul ei, o mare scriitoare ucraineană, premiantă Nobel, Svetlana Alexievici, o pune în una dintre cărțile ei, „Dacă există vreo justificare a păcii și a armoniei eterne”, pentru ca în numele acestora să fie nevoie să se verse, fie și o lacrimă, una singură, din ochii unui copil.”.., Ana Blandiana răspunde, în numele Omeniei: categoric, NU. Lacrima din ochii copilului va cântări întotdeauna mai mult…

La ceas de sărbătoare, noi, orădenii, prietenii ei, cititorii ei, admiratorii ei , îi urăm sănătate, spor la scris, senin în suflet, drag de oameni, armonie, pace !

Semnează, în numele lor,

Elisabeta Pop

[eadvert]