În noaptea de 18/19 mai 1952, 58 de familii formate din 256 de persoane din Lunca, Sighiștel, Câmpani de Sus, Câmpani de Jos, Fânațe, Băița, Hârsești, Ștei și Vărzari au luat drumul Bărăganului, hăituite de comuniști. Urmașii lor aveau să fie supuși abuzurilor pe toată perioada regimului comunist. Interdicțiile i-au urmărit până în 1990. Oamenii spun că nici copiii nu au fost acceptați în licee și nu au putut ocupa funcții, mai târziu. La Câmpani s-a organizat un moment în amintirea celor deportați, cu speranța ca așa ceva să nu se mai întâmple niciodată. Perieții Noi, Borcea, Roșeți, Pietroiu și Mărculești au fost destinațiile bihorenilor deportați în Bărăgan. Se temeau că vor ajunge în Siberia.

[eadvert]

Ioan Dale a povestit că în Câmpia Bărăganului au găsit oameni care erau acolo deja de un an. Au primit parcele de 250 de metri pătrați, urmând să-și ridice o locuință pentru a nu dormi sub cerul liber. Un țăruș cu un număr marca locul de așezare al fiecărei familii deportate. În rest, doar câmpuri goale sau cu cereale cât vedeai cu ochii. Nu aveau nici apă de băut, iar aceea a fost o mare provocare, pentru că apa era sărată. Proasta aprovizionare cu alimente şi-a pus amprenta asupra sănătăţii oamenilor, dar a influenţat şi potenţialul de muncă al dislocaţilor. Au fost situaţii în care familii cu câte cinci-şase copii nu aveau ce pune pe masă. În ceea ce priveşte hrana bebeluşilor, situaţia era şi mai dureroasă: în 1955, de pildă, s-a ajuns ca laptele de mamă să fie colectat şi vândut deportaţilor care aveau nevoie.

Doi ani au stat în Câmpia Bărăganului, apoi nu au avut voie să aibă domiciliul decât în afara localității de unde fuseseră deportați. „ Traiul nostru a fost în bordeie săpate în pământ și acoperite cu paie sau trestie”, a povestit Ioan Dale. La rândul său, Gheorghe Popa a vorbit despre drama pe care au trăit-o familiile deportaților, atunci când capilor familiilor și celor mai în vârstă membri nu li s-a permis să vină înapoi. „Realizați ce supărare și ce nenorocire a fost când numai o parte din familie a venit acasă și ceilalți au rămas!”. În urmă lăsau și osemintele membrilor de familie care au murit răpuși de muncă și de condițiile groaznice de trai. Gheorghe Popa a făcut parte dintre cei care au prins a doua etapă a deportării. Familia lor a stat până în 1956, dar în 1959 și în 1960, tatăl și bunicul său au fost arestați, pe criterii economice. Abia în 1964 aveau să iasă din închisoare.

Pe platoul din centrul localității Câmpani, acolo unde a fost ridicată o troiță în memoria deportaților în Bărăgan, primarul Valentina Țoța a participat la o ceremonie organizată de deportații din Câmpani și satele aparținătoare, sub egida filialei bihorene a Asociației Deportaților și Victimelor Oprimării Comuniste, pentru a marca 7 decenii de la tristul eveniment. Au fost prezente oficialități județene și locale, urmași și supraviețuitori ai deportării. Cu acest prilej, primarul Valentina Țoța a vorbit despre „ perioada tristă a anilor 1951-1952, atunci când peste 40 de mii de persoane au fost obligate să-și părăsească locuințele și să plece în Câmpia Bărăganului”.

Deportarea în Bărăgan a fost una dintre metodele prin care regimul comunist s-a debarasat de „elementele duşmănoase“. Primarul a explicat că guvernul condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej a hotărât acest lucru deoarece i-a considerat pe acei oameni prea periculoși pentru statul comunist. Localnicii deportați – a subliniat primarul – „nu au făcut nimic altceva în afară de faptul că erau harnici, buni gospodari, fiind considerați chiaburi. În acea noapte de 18/19 mai 1952, s-a primit ordinul de evacuare și în doar trei ore, oamenii au trebui să-și încarce bunurile în căruțe, să-și părăsească gospodăriile. Au fost duși la gara din Vașcău”. A urmat o călătorie de o săptămână în vagoane destinate pentru transportul animalelor și mărfurilor.