Ana Blandina l-a rugat să nu se oprească din scris, Ioana Pârvulescu i-a citit cartea, a mărturisit că i-a plăcut şi l-a îndemnat să continue, iar Gabriel Liceeanu l-a felicitat şi i-a spus: „sunteţi neîncadrabil!”.

„În viaţa mea jucăuşă vreau să mă duc mai departe, să fiu ăsta care sunt, un «neîncadrabil», şi dacă Prietenul meu bun îmi va da în continuare inspiraţie, am să îmi ţin cuvântul dat Anei Blandiana”, a mărturisit Liviu Stănescu, vineri seara, la Oradea.

Sinagoga Neologă Sion a găzduit vineri, 8 noiembrie, o întâlnire cu exploratorul, călătorul neobosit Liviu Stănescu. Evenimentul organizat de Revista de cultură Familia, Oradea Heritage și Biblioteca Județeană „Gheorghe Șincai” Bihor, împreună cu Asociația Forumul Bihorean și Librăriile Humanitas Oradea a curpins o conferință-dialog alături de Mircea Pricăjan și Miron Beteg pe marginea cărții lui Liviu Stănescu, „Am fost la capătul lumii”, publicată de Editura Humanitas în 2023 şi devenită bestseller, deschiderea expoziției de fotografii având același titlu, precum și prezentarea numărului 10 din Revista Familia, număr ilustrat cu fotografii realizate tot de Liviu Stănescu.

Întâlnirea a fost relaxantă, poveştile „teleportând” în imaginar publicul prin cele 112 ţări pe care invitatul le-a străbătut, de la Polul Nord până-n deşertul Atacama. Cu mult umor, cu dezinvoltură, pe alocuri cu autoironie, Liviu Stănescu a captivat prin lejeritatea cu care îşi narează aventurile, un jurnal oral oferit cu generozitate şi fără teama restricţiilor de timp.

Au fost suficiente câteva repere cronologice „servite” de Mircea Pricăjan, pentru ca exploratorul să te prindă în mrejele expediţiilor sale. Printre dezvăluirile unor situaţii limită prin care a trecut, precum cutremurul din Nepal, războiul civil din Kenia, sau febra tifoidă din Iran, s-au inserat subtil şi surprinzător mărturisiri cu parfum de poezie.

„Călătorului îi şade bine cu drumul. Dar la fel de bine îi stă şi în ipostaza de povestitor, de îmblânzitor de cuvinte şi de născocitor de lumi. Liviu Stănescu este un colecţionar de stări, trăieşte pentru a călători şi călătoreşte pentru a simţi. Călătoriile lui nu creează cadrul unor documentări obiective, ci sunt prilejul unor introspecţii şi căutări profund personale. Lumea largă şi mai ales potecile ascunse îl incită la a retrăi şi a recontextualiza stări pe care le-a colecţionat într-un alt colţ de lume. Şi aşa iau naştere noile lumi ale lui Liviu Stănescu, pe care le colonizează cu experienţe trăite în lumile concrete, populate la rândul lor de oameni şi natură, de iubiri şi tristeţi, de nostalgii şi exaltări. lar atunci când cuvântului i se adaugă imaginea, lumile acestea devin o experienţă în sine, transformând cititorul-privitorul-spectator într-un călător-visator”, se arată în prezentarea expoziţiei, care a fost imaginată ca pe o experienţă, o călătorie prin lumile şi trăirile lui Liviu Stanescu.

Până la călătoriile fabuloase, publicul a aflat mai întâi de începuturi. Cum a deschis primul restaurant indian, şi mai apoi marocan, din Bucureşti. Cum a deschis în ’95, Hard’n’Heavy Cafe, cu fostul lui coleg de liceu, care atunci cânta în Asterix, ulterior în Viţa de Vie. De întâlniri cu artişti precum Iron Maden, Kreator sau Paul Rodgers în clubul în care era patron, sau ulterior prin prisma firmei de sonorizare. Toate au fost etape în lungul drum al lui Liviu Stănescu spre capătul lumii.

„Un sentimental discret”

Când s-a referit la volumul „Am fost la capătul lumii”, Miron Beteg a subliniat că nu e nici pe departe vorba despre o carte de călătorie. „Cartea e formată din fragmente care nu au legătură între ele, nu au o ordine cronologică, sar din Kenya în Alabama. V-aţi aştepta ca textele, oricum ar fi puse în pagină – după ce l-aţi văzut şi pe el- să fie nişte texte dure, zgrunţuroase, metalice, cu miros de nisip, de lagună. Nici vorbă! În fiecare text, fie că are trei rânduri, sau că are o pagină şi jumătate, el se întreabă: cine sunt eu, oriunde m-aş afla? Nu e un jurnal de călătorie. Se duce, se aşează liniştit, se uită în jur şi zice: «Bine, sunt în Kenya. Lucruri mişto. Dar cine sunt eu?» Şi toate textele lui răspund la întrebarea asta. Dar întotdeauna răspunsurile la această întrebare iau, ca în jazz sau în blues, un turnaround surprinzător”.

Miron Beteg apreciază textele din carte ca fiind delicate, „cu sclipiri cristaline”, texte despre fiinţa umană, oriunde s-ar afla. Dincolo de spectaculoziatea locurilor pe care le-a străbătut, prin textele sale se dezvăluie ca find „un sentimental discret”.

„Scrisul lui e filigranat de sensibilităţi, de umbre emoţionale, pe care nu le-ai bănui la un om care s-a dus să caute un drum care nu există. Mai apoi, şi asta m-a fascinat, toate textele lui sunt învelite într-o foiţă aurită de imaginar, de fantezie, şi de multe ori de fantastic. E extraordinar că niciodată nu pare mulţumit de locul în care se află. Întotdeauna mai simte nevoia să adauge ceva, o tuşă personală, puţin magic, un praf de poveste. Noi, dacă vedem prima dată cascada Niagara, zicem: Dumnezeule ce splendoare! El merge, se uită. Da, Dumnezeule, ce splendoare! Dar ce frumos ar fi dacă din aburul ăla de jos ar răsări nişte spiriduşi care să ne spună o poveste, sau măcar să ne servească o cafea. Asta e proza lui!”, punctează Miron Beteg.

„Mi se pare o carte de călătorie totală, completă – luând cuvântul «călătorie» în toate sensurile lui. Fotografiile, dacă ar fi lipsit din cartea acesta n-ar fi fost completă. La fel şi textul dacă lipsea”, a punctat Mircea Pricăjan.

Numărul 10 al revistei Familia, lansat la acelaşi eveniment, este ilustrat cu fotografiile lui Liviu Stănescu şi găzduieşte o parte din textele nepublicate ale acestuia.

„Asta e fotografia, bravo!”

Expoziţia de fotografii găzduită de Sinagoga Neologă Sion vine la Oradea îmbogăţită, după ce a mai fost deschisă anul acesta la Galeria Galateca din Bucureşti şi la Muzeul Naţional de Artă din Timişoara.

„Fotografiile lui îmi dau senzaţia, şi foarte rar întâlneşti la fotografi chestia asta, că se află mereu şi în faţa şi în spatele aparatului de fotografiat. Nu mă refer doar la momentele în care chiar e personaj al propriilor fotografii. În orice fotografie făcută de Liviu Stănescu îl cauţi şi pe el. Capacitatea asta de a fi prezent în propria fotografie e foarte rară. În fiecare fotografie simţi că practică un lucru pe care vechii pictori îl făceau: între treizeci de îngeri apărea şi portretul artistului. Reuşeşte performanţa ca în fotografie – chiar dacă nu e personaj vizibil – să te facă să începi să îl cauţi”, descrie Miron Beteg fotografiile expuse.

După ce a fost iniţiat de Cristian Lascu, profesorul de fotografie a lui Liviu Stănescu a fost Paul Agarici. Într-un an de curs, mărturiseşte Liviu Stănescu, nu a avut niciodată o fotografie la care profesorul să spună: „Uite, măi, în sfârşit ai fost şi tu capabil să faci o fotografie”. Tot timpul erau greşite, nu erau bune, subiectul nu era cel fotografiat… Dar nu s-a lăsat, şi şi-a dorit foarte mult, când a avut vernisajul la Galeria Galateca, să fie prezent şi Paul Agarici, doar că, din păcate, cu o săptămână înainte s-a stins din viaţă. Liviu abia aştepta să vină să îi vadă fotografiile, în speranţa că măcar în faţa uneia să exclame: „Asta e fotografia, bravo!”

„Se spune că un text bun nu are nevoie de fotografie, cum la fel de bine se spune că o fotografie care este comentată şi este explicată înseamnă că nu este o fotgrafie bună. La naiba! Cartea mea este plină şi de fotografii, şi de povestioare. Dar nu îmi este frică, absolut deloc. A fost nebunia din mintea mea, a fost dorinţa mea să apară şi fotografii. Dar eu nu explic nicărieri ce se întâmplă acolo. Rămâne să vă imaginaţi dumneavoastră şi să vă ducă undeva, departe”, punctează Liviu Stănescu.

Expoziţia de fotografie va putea fi admirată în Sinagoga Neologă Sion timp de o lună.