În Amfiteatrul Muzeului Țării Crișurilor, a fost prilejuită întâlnirea cu scriitorul Radu Paraschivescu în cadrul Conferinţelor Revistei Familia. Acesta a fost invitat să susţină conferinţa „Unanimitatea, o utopie”, cu această ocazie lansându-şi şi cartea „Podul Diavolului” apărută de curând la editura Humanitas. Evenimentul a fost organizat de Revista de cultură Familia și Biblioteca Județeană „Gheorghe Șincai”, cu sprijinul Muzeului Țării Crișurilor și al Librăriilor Humanitas.

În deschidere, Dan-Liviu Boeriu a făcut o scurtă prezentare a invitatului, amintind că scriitorul Radu Paraschivescu este mai întâi un prodigios traducător, „unul din cei mai harnici pe care i-am avut în ultimii 30 de ani”, care a tradus texte de la Salman Rushdie până la Julian Barnes, de la Kazuo Ishiguro la Virginia Woolf.

Radu Paraschivescu este şi editor la Humanitas, dar este cunoscut mai ales din emisiunile de televiziune „Pastila de limbă” şi „Dă-te la o carte”, emisiuni care din păcate au fost suprimate de postul la care au fost difuzate. De asemenea, este urmărit de peste 14.000 de abonaţi în podcastul „Vorbitorincii” pe care îl realizează împreună cu jurnalistul Cătălin Striblea.

„Pe mine m-a uimit întotdeauna versatilitatea de scriitor a lui Radu Paraschivescu. L-am numit odată, într-o cronică, unul din cei mai polifonici autori de la noi. O persoană care oscilează cu atâta uşurinţă de la eseu la romanul de epocă, de la satiră la proză scurtă sau la romanul poliţist, este de toată stima în ceea ce mă priveşte”, a spus Dan-Liviu Boeriu amintind câteva dintre volumele invitatului care i-au atras atenţia în mod special, unul dintre acestea fiind „România în 7 gesturi”.

O dramă cu iz de roman policier

Despre cel mai recent roman al scriitorului, „Podul Diavolului”, care nu seamănă cu nimic din ceea ce a scris Radu Paraschivescu până acum, Dan-Liviu Boeriu spune că, deşi pare că s-a scris cu un efort al construcţiei – fiind un roman cu intrigă poliţistă, se citeşte foarte uşor. „Povestea e simplă, există un cuplu – ea franţuzoaică, el britanic – care ajunge într-o vacanţă la Périgord Noir, în zona Franţei rurale, într-o comună cu locuitori puţini, la marginea căreia există un pod, Pont Valentré, în jurul căruia s-au născut diverse legende macabre. Pe perioada sejurului lor întâlesc tot felul de personaje pitoreşti şi, la o distanţă de timp, au loc acolo două crime cu un anume tipic. Cum sunt găsite cadavrele, ce legătură au cu André Breton pe care o să îl tot vedeţi amintit în carte, ce rol joacă un baron excentric care îşi cară peste tot propriul lui pahar, ce urmăreşte o confrerie care are ca scop declarat să elimine din societate persoanele depravate, toate acestea le veţi găsi în carte”, a încheiat Dan-Liviu Boeriu.

Romanul este dedicat criticului şi istoricului literar Dan C. Mihăilescu, spune Radu Paraschivescu, mărturisind că „Podul diavolului” este o dramă cu iz de policier în care a simţit cum acţiunea şi personajele l-au dus spre un deznodământ pe care el nu-l anticipa, nefiind prima dată, de altfel, când i se întâmpla aşa ceva. I s-a mai întâmplat la romanul „Balul fantomelor” apărut în 2000 prima ediţie, dar şi la romanul „Acul de aur și ochii Glorianei”, apărut anul trecut, „un volum clădit pe impuls, pe lacrimi, pe scrâşnete, pe bocit – în cea mai bună accepţie a termenului”, după ce a văzut în pandemie ororile din Bergamo, din Milano şi din alte zone ale Lombardiei.

Podul despre care scrie în roman, Pont Valentré, spune că îi este foarte drag pentru că este podul pe care au trecut la un moment dat muschetarii lui Dumas, de altfel cartea acestuia fiind cartea de căpătâi a lui Radu Paraschivescu, pentru că i-a dat toate temele lumii, „de la trădare la eroism, de la lichelism la naţionalism, de la sânge la iubire, de la sex la promisiunea încălcată, absolut totul fiind acolo, cu condiţia să ştii să citeşti.”

Unanimitatea, mimată sau autentică

Scriitorul a susţinut apoi conferinţa „Unanimitatea, o utopie”, pornind mai întâi de la definirea şi exemplificarea celor doi termeni, şi de la premisa că unanimitatea este greu, dacă nu cumva imposibil de obţinut. Fiecare individ are un fel propriu de a privi, de a înţelege, de a judeca şi de a simţi lucrurile. Şi fiindcă oamenii nu seamănă între ei „până la suprapunere”, e de aşteptat ca nici reacţiile lor, punctele lor de vedere sau impresiile lor să nu coincidă, spune Radu Paraschivescu.

Când poate fi totuşi obţinută unanimitatea? În câteva situaţii şi câteva contexte precise, cu amendamentul că în fiecare dintre ele unanimitatea este mai degrabă mimată decât autentică. Unul dintre aceste contexte este spaţiul Coreei de Nord, unde unaninimitatea dă regula jocului, mai cu seamă a celui politic. Supunerea la vot a unei propuneri sau a unei iniţiative este un simulacru în care pretinsa unanimitate se obţine rapid „fiindcă nimănui nu îi dă prin cap să mişte-n front”. Ieşirea din cadenţa votului unanim acolo este de neacceptat. Elementul mobilizator al unanimităţii este în acest caz frica.

Tot despre unanimitate mimată este vorba, spune scriitorul, şi în cazul românesc al alegerilor din acest an de la Federaţia Română de Fotbal şi de la Liga profesionistă de fotbal, la care au fost realeşi – fiind şi unici candidaţi, Răzvan Burleanu, respectiv Gino Iorgulescu.

„Unanimitatea e obţinută şi aplaudată de cei care o moşesc. Dacă în cazul Coreei de Nord unanimitatea poartă pecetea groazei paroxistice de pedeapsa capitală, în cazul românesc elementul care o face posibilă este interesul de grup şi individual.”

A treia formă de unanimitate se plămădeşte din elementele care se află la originea primelor două: frica şi interesul. Combinaţia serveşte în cadru politic, dar de data asta fără riscuri mortale.

„Este vorba despre baletul de protocol care obligă un Guvern, un Parlament sau o altă structură politică administrativă să mimeze unanimitate în adoptarea unei declaraţii sau a unei rezoluţii”.

În toate cele trei cazuri, unanimitatea nu este una veritabilă. „Într-o lume aşezată corect, mecanismele democratice funcţionează iar conştiinţele nu sunt date cu chirie. Chestiunea unanimităţii veritabile nu se pune decât în situaţii de viaţă simple, fără ecou şi fără anvergură”. Toate puse cap la cap duc spre ideea ca „unanimitatea amplă, că e de resort social, politic, sportiv sau cultural, este o imposibilitate, o contradicţie în termeni, în cel mai bun caz – o utopie”, concluzionează scriitorul.

„Nu încerca să le placi tuturor!”

Pornind de la definiţia utopiei ca fiind un proiect imaginar, fantezist, irealizabil, creatorii de utopii îşi propun să înfiinţeze o societate perfectă, un loc fără cusur în care nu se poate întâmpla nimic rău. A pomenit aici de escapismul utopic, adică recrearea unei lumi de vis din resursele unei realităţi neconvenabile.

Oare nu cumva şi noi „plătim abonament la clinicile de înfumuseţare prin unanimitate?” Dacă vom fi sinceri, spune Radu Paraschivescu, vom recunoaşte că nutrim iluzia unanimităţii şi că vrem să suscităm în permanenţă aprobare deplină, făcând-o în cele două registre: cel personal şi cel profesional. Doar că demersul nostru este unul utopic, care nu are cum să dea rezultatele pe care ni le dorim. Un exemplu dat au fost artiştii, creatorii guvernaţi de o doză puternică de orgoliu care nu ţine doar de calitatea înaltă a prestaţiei fiecăruia, ci şi de recunoaşterea unanimă de care s-ar cuveni să se bucure ea în rândul publicului. Însă se ajunge la un cuvânt cheie care face imposibilă unanimitatea, cuvântul „gust”.

„Ce i-aş recomanda unui scriitor aflat la început de drum? Nu încerca să le placi tuturor! Unanimitatea este o utopie!”

Conferinţa a durat o oră, încă pe atât fiind şi timpul în care Radu Paraschivescu a dialogat cu publicul. Moderator a fost Mircea Pricăjan, redactorul-şef al Revistei Familia. La final, s-a format o coadă lungă la standul de cărţi, şi o alta pentru autografe.

„O conferință cu sala plină la Muzeul Țării Crișurilor si apoi o plimbare de seară prin Oradea. Minunate ore”, a scris Radu Paraschivescu pe Facebook, postând şi câteva fotografii de la muzeu şi din oraş.