Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în 3 martie 2020 în cauza Convertito şi alţii împotriva României şi le-a dat dreptate celor cinci italieni, absolvenţi ai specializării Stomatologie din cadrul Facultăţii de Medicină şi Farmacie din Oradea, cărora li s-au anunlat diplomele. Astfel, aceştia au primit câte 10.000 de euro fiecare cu titlul de prejudiciu moral pentru încălcarea art. 8 din Convenţie, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlul de impozit. Concret, judecătorii Secţiei a IV-a a CEDO au considerat că celor cinci reclamanţi li s-a încălcat dreptul la respectarea vieţii private.
[eadvert]
În plus, CEDO le-a acordat celor cinci italieni şi câte 3.000 de euro cu titlul de cheltuieli de judecată. Decizia Curții a fost publicată în Monitorul Oficial 743/17 august 2020. Statul român trebuie să le plătească celor cinci reclamanţi, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, sumele câştigate la CEDO. După ce au pierdut în România procesele împotriva rectorului de atunci al Universităţii din Oradea, Cornel Antal, şi cu cancelarul Universităţii din Oradea, Sorin Curilă, în 16 aprilie 2014, Armando Convertito, Giovanni Muscia, Franco Manfredi, Pasquale De Stasio şi Luigi Felice Francesco Di Mariano s-au adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Motive neimputabile
Cei cinci italieni s-au găsit cu diplomele anulate pentru nereguli administrative care au vizat procedura de înscriere în anul întâi de studii. Reclamanţii au reproşat autorităţilor naţionale anularea imprevizibilă a drepturilor lor, pe motive care nu le pot fi imputate, după ce îşi consacraseră şase ani studiilor universitare şi susţin că a fost adusă atingere dreptului lor la respectarea vieţii private (prevăzut în art. 8 din Convenţie). În 2011, în cadrul desfăşurării, de către Ministerul Educaţiei şi la cererea autorităţilor italiene, a unei proceduri de verificare cu privire la autenticitatea diplomelor anumitor studenţi străini, situaţia a 54 de studenţi străini din diferite universităţi (printre care se numărau reclamanţii) a făcut obiectul unui control administrativ.
Un raport întocmit pe baza acestei măsuri a concluzionat că existau nereguli în ceea ce priveşte eliberarea cu întârziere a scrisorilor de acceptare ale mai multor studenţi, inclusiv ale primilor patru reclamanţi. Astfel, la 9 şi 22 septembrie 2011, Ministerul Educaţiei a solicitat rectorului Universităţii din Oradea să anuleze diplomele de licenţă ale reclamanţilor ca urmare a întârzierii în eliberarea scrisorilor de acceptare. La 15 septembrie 2011, Ministerul Educaţiei Naţionale a formulat o solicitare similară cu privire la al cincilea reclamant.
În consecinţă, prin două decizii din 14 septembrie 2011, cu privire la primii patru reclamanţi, şi prin două decizii din 23 septembrie 2011, cu privire la al cincilea reclamant, Senatul şi rectorul Universităţii au anulat diplomele de licenţă eliberate persoanelor în cauză, în temeiul art. 146 din Legea nr. 1/2011 (supra, pct. 19), pe baza concluziilor procedurii de verificare (supra, pct. 13). Plângeri Reclamanţii au depus fiecare o plângere prealabilă împotriva deciziilor adoptate de Senatul şi de rectorul Universităţii.
Administraţia Universităţii din Oradea a respins plângerile pentru netemeinicie. Italienii au contestat atunci şi aceste acte pe calea contenciosului administrative, solicitând cu aceeaşi ocazie suspendarea punerii în executare a acestor decizii şi repararea prejudiciilor material şi morale care, în opinia lor, fuseseră provocate de anularea diplomelor. În susţinerea contestaţiei lor au arătat că îndepliniseră toate formalităţile administrative necesare, că prezentaseră toate documentele necesare înscrierii administrative, că promovaseră examenele şi că plătiseră taxele de şcolarizare.
De asemenea, aceştia au declarat că scrisorile lor de acceptare fuseseră eliberate în sfârşit, deşi tardiv, şi că participarea lor la examenele de absolvire fusese aprobată de administraţia Universităţii din Oradea. În 15 martie 2012, Tribunalul Bihor a dispus supendarea executării deciziilor în litigiu până la încheierea procedurii de contencios. De asemenea, instanţa a hotărât că nu există niciun indiciu de fraudă sau de nerespectare a codului de etică şi de deontologie universitară de către cei cinci italieni şi că obligaţia de a obţine o scrisoare de acceptare fusese instituită prin Ordinul de Ministru nr. 4.501 din 2003, intrat în vigoare după înscrierea administrativă a persoanelor în cauză. Decizia a fost confirmată printr-o decizie a Curţii de Apel Oradea din 14 noiembrie 2012. În 25 aprilie 2013, Tribunalul Bihor a pronunţat hotărârea pe fond, prin care a admis parţial contestaţia reclamanţilor şi a anulat deciziile administrative din 14 și 23 septembrie.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a menționat mai întâi că prezentarea scrisorilor de acceptare era necesară pentru a verifica dacă studenții străini obținuseră în țara lor de origine diplome de studii secundare echivalente diplomei de bacalaureat din România şi care să permită înscrierea într-o instituție de învățământ superior în România și a constatat că, în speță, autoritățile nu au formulat contestații cu privire la diplomele pe care reclamanții le-au obținut în Italia. În continuare, instanța a reținut că, în momentul înscrierii administrative a reclamanților, în 2003, acestora nu li s-a cerut să prezinte scrisorile de acceptare și certificatele de competență lingvistică și că, în orice caz, aceste documente nu lipseau, dar fuseseră eliberate ulterior înscrierii.
Îndoieli
Instanța a concluzionat că nu a existat nicio fraudă din partea reclamanților în obținerea diplomelor de licență, întrucât administrația universității validase, după verificarea parcursului academic al reclamanților, participarea lor la examenele de absolvire, ceea ce era confirmat de mărturia rectorului universității. În ceea ce privește celelalte nereguli invocate de Ministerul Educației în apărarea sa (absența semnăturii rectorului universității de pe deciziile de înscriere și îndoieli cu privire la stăpânirea limbii române de către reclamanți) a constatat că acestea nu au servit ca bază pentru deciziile de anulare a diplomelor celor în cauză.
Toate părțile au formulat recurs împotriva acestei hotărâri. Prin Decizia din 16 octombrie 2013, Curtea de Apel Oradea a respins recursul reclamanților, a admis recursul universității și a respins pe fond acțiunea persoanelor în cauză. A statuat că aceștia nu au respectat reglementările referitoare la înscrierea studenților în universități, pe motiv că scrisorile de acceptare (cu excepția celei eliberate celui de-al cincilea reclamant) permiteau numai înscrierea în anul universitar 2005/2006. Potrivit Curții de Apel, abia la 16 ianuarie 2004, atunci când Ordinul nr. 4.501/2003 era în vigoare, reclamanții își formulaseră cererile de înscriere.
Pentru această jurisdicție, nedepunerea certificatelor de competență lingvistică la momentul înscrierii și absența semnăturii rectorului universității de pe deciziile de înscriere și absența semnăturii rectorului universității de pe deciziile de înscriere confirmau caracterul fraudulos al obținerii diplomelor de licență de către persoanele în cauză. În cele din urmă, Curtea de Apel a exprimat îndoieli cu privire la competențele lingvistice ale reclamanților, având în vedere nota obținută de aceștia (10/20) la testele de limbă. În final, Guvernul şi-a justificat măsura de anulare a diplomelor de licenţă ale reclamanţilor era necesară pentru a asigura protejarea sănătăţii populaţiei şi un învăţământ superior de calitate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului însă a considerat că ,,anularea diplomelor a avut consecinţe nu numai asupra modului în care îşi creaseră identitatea socială prin dezvoltarea relaţiilor cu alţii, ci şi asupra vieţii lor profesionale în măsura în care nivelul lor de calificare fusese pus sub semnul întrebării şi intenţia lor de a urma cariera pe care o aveau în vedere a fost brusc păgubită”, măsura anulării diplomelor a antrenat consecinţe asupra exercitării de către reclamanţi a dreptului lor la respectarea “vieţii private” în sensul art. 8 din Convenţie.
Divergenţe
Pe de altă parte, CEDO a observant şi că autorităţile au permis reclamanţilor nu numai să se înscrie la universitate şi să urmeze cursurile, dar şi să participe la examenele de finalizare a studiilor, ceea ce este esenţial în opinia sa. În plus, reclamanţii au susţinut că nu ar fi avut niciun motiv apparent să urmeze şase ani de studii de stomatologie şi să participe la examenele de finalizare a studiilor dacă universitatea le-ar fi refuzat ,,ab initio” înscrierea administrativă. Mai mult de atât, Senatul Universităţii, la propunerea decanului Facultăţii de Medicină şi Farmacie şi în temeiul principiului autonomiei universitare, a confirmat legalitatea situaţiei administrative a reclamanţilor şi a validat participarea lor la examenele de absolvire prin decizii luate în 2009 şi 2010. În acest scop, precizează judecătorii de la CEDO, trebuie acordată o importanţă deosebită contextului în care a avut loc adoptarea acestor decizii, caracterizat de existenţa unor divergenţe între administraţia universităţii şi Ministerul Educaţiei cu privire la eliberarea tardivă a scrisorilor de acceptare ale reclamanţilor. În concluzie, Curtea a apreciat că măsurile contestate ,,nu răspundeau unei nevoi sociale imperioase şi că, în orice caz, nu erau proporţionale în raport cu scopurile legitime urmărite”. De facto, nu erau necesare într-o societate democratică, fiind încălcat art. 8 din Convenţie. Deşi reclamanţii au solicitat 14.000 de euro fiecare pentru prejudiciul moral pe care susţin că l-au suferit, CEDO a decis în unanimitate că statul român trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, suma de 10.000 de euro şi 3.000 de euro cheltuieli de judecată.
Cosmin 
Concert farmacia şatena 
