CET-ul vechi moare înecat în propria cenuşă

Vechea centrală a oraşului moare încet, sufocată în prafurile toxice care îi ies pe coş şi i se întorc în măruntaiele de fier şi beton, aduse de vânturile schimbătoare de la periferia oraşului.  Pe măsură ce noua construcţie a CET-ului pe gaz i se ridică în coastă, vechea uzină termică se scufundă în mocirla neagră a prafului de cărbune care-i inundă aleile alambicate. Curtea de lângă muntele de cărbune e rezervată celor de la aprovizionare. Praful negru irită ochii şi căile respiratorii iar în gură se insinuează un gust mineral, nu neapărat neplăcut. „Cărbunele are şi destul de mult sulf, asta e ce se simte”, ne-a lămurit Bauman Vilhelm, şef BID în Electrocentrale SA.

Condiţii proaste, dar incomparabil mai bune decât sus, în centrală. Deasupra sălilor cu panouri de comandă, tronează, ca-n Mordor, locul cel mai urât de salariaţii CETului – Cazanele 5 şi 6. „Duceţi-vă acolo să vedeţi ce condiţii de lucru avem! Şi acum ne taie grupele de muncă”, ne spun cu năduf cei mai supăraţi dintre oamenii CET-ului vechi. Invitaţia e de fapt o provocare pe care simţim obligaţia să o onorăm. În fond, bătrânul CET-ul mai are vreo două luni până la trecerea în nefiinţă şi e o chestiune de „cultură generală” să-l vezi la lucru cât mai ai ocazia. Oamenii ne însoţesc, mai degrabă neîncrezători că vom parcurge tot traseul. Au şi de ce: ne târâm paşii prin pasaje înguste, slab sau deloc luminate, printr-o cenuşă înecăcioasă care se ridică la orice curent de aer, la fiecare pas.

Cenuşă şi noxe

Clandestin e termenul care descrie totul: nu ar trebui să fii acolo şi, oricum, nu ai ce căuta acolo dacă eşti întreg la cap şi ţii la sănătatea ta.

Senzaţia de strangulare, de şmirghel în gât, este imediată şi tusea nu rezolvă nimic. La fiecare pas pe pasajele superioare noi perdele de cenusă fină curg peste capetele oamenilor şi o iau pe căile respiratorii, spre plămâni.

„Unora li se face rău şi cad ca iepurii. Acum e bine că vântul bate dinspre Episcopia dar când bate invers, dinspre deal, şi bagă tot praful pe geamuri, nu se poate sta, nu se poate respira fără mască de gaze. La fiecare oră, trebuie să facem un tur să verificăm starea echipamentelor. Asta-i munca, şi acum ne umblă la bani, ne iau înapoi grupele de lucru pe care le-am câştigat în proces”, ne povesteşte unul dintre cei care deservesc temutul Cazan 6.

Mai rea ca fumul, cenuşa şi gazele toxice, e perspectiva şomajului, concretizată în silueta metalică lucioasă crescută în curtea CET-ului, centrala pe gaz.

Procese

Oamenii povestesc că în 2001 li s-a tăiat dreptul la grupa a II-a de muncă deşi condiţiile de lucru nu se schimbaseră. Prin 2012 au început lupta pentru redobândirea drepturilor pierdute pe vremea vechii administraţii locale. „Instanţa a cerut măsurători şi a reieşit că se încadrează condiţiile de muncă pentru acordarea grupei a II-a. Şi la turbină şi la cazane sunt depăşite limitele şi la zgomot, şi la noxe şi la radiaţii”, relatează angajaţii. Contraexpertiza cerută de conducerea CET a confirmat măsurătorile iniţiale şi instanţa a dat câştig de cauză angajaţilor. A dictat ca salariaţii să fie încadraţi la condiţii deosebite de muncă şi li s-a recunoscut grupa a II-a pentru intervalul 2001-2014 şi a obligat unitatea să elibereze adeverinţe celor care se încadrau în vârsta de pensionare aferentă grupei.  Vreo 16 oameni au depus cererile de pensionare, în baza acelei sentinţe definitive şi executorii, şi s-au pensionat.

„Des-pensionaţi”

Doar că recursul conducerii la Curtea de Apel, judecat în toamna anului trecut, a fost admis şi oamenii s-au trezit, din toamnă, că trebuie să dea înapoi pensiile încasate, în condiţiile în care nici nu aveau loc de muncă. „Prima dată au primit de la Casa de Pensii adrese că li se suspendă pensiile şi apoi alte adrese, să restituie toţi banii încasaţi. Unii au de dat înapoi şi 200 de milioane de lei vechi”, relatează salariaţii. O parte dintre „des-pensionaţi” s-au întors la lucru, în infernul din CET, la insistenţele colegilor pe lângă noua conducere. Aşteaptă vârsta normală a pensionării. Fie acasă, pe salarii compensatorii pe doi ani, fie la noua centrală pe gaz. Asta dacă reuşesc să reintre în graţiile şefilor.

„Obligaţie instituţională”

Stănel Necula, administrator special al Electrocentrale SA, zice că societatea a urmat, doar căile de atac care-i sunt impuse de lege. În fond, conducerea CET şi implicit actuala administraţie, a înaintat, în acest proces, pe calea deschisă de cea dinainte: a depus eforturi suplimentare, inclusiv financiare, în lupta cu angajaţii. A plătit avocat din afara instituţiei, alegând să nu uzeze de juriştii proprii. N-au avut încredere că aceştia vor reprezenta interesele societăţii destul de aprig în lupta cu propriii colegi.

Abia acum, când procesul a ajuns în faza căii extraordinare de atac iar fondurile de care dispune sunt limitate din cauza falimentului, societatea e reprezentată de juristul propriu, Husăsan Ioan. În 24 februarie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va judeca cererea angajaţilor de strămutare a dosarului din Bihor.